joi, 12 mai 2022

 FILIALA  JUDEȚULUI  DOLJ ,,MIHAI VITEAZUL"  CRAIOVA,  A  LANSAT  ÎN  DATA  DE  10.05.2022   NUMĂRUL  2  AL  REVISTEI  ,,REZERVA  OȘTIRII  DOLJENE"  LA   SALA  DE  CONFERINȚE  A  HOTELULUI MILITAR ÎN  PREZENȚA  MEMBRILOR  FILIALEI!




REZERVA OȘTIRII DOLJENE

REVISTĂ DE INFORMARE ȘI EDUCAȚIE PATRIOTICĂ

A  A.N.C.M.R.R. FILIALA JUDEȚULUI DOLJ

„MIHAI VITEAZUL”

 

Membrii fondatori:

Gl mr (r) prof univdrPâlșoiu Ion, glbg (r) Băluță Dumitru, glbg (r) Duican Dorin, col (r) Cojocaru Ștefan, col (r) Pârvu Petre, col (r) Zănescu Constantin, col (r) Popa Marian, col (r) Mogoș Ion, col (r) medic Cheiță Nicolae,col (r) Ion Mihai, lt col (r) Ene Constantin, mr (r) Pârvu Nuța, mr (r) BărbuceanuVergică, lt av (r) Dinului Gheorghe, slt av (r) Munteanu Jean.

 

Colegiul de redacție

Director: glmr (r) drPâlșoiu Ion;

Redactor șef: gl bg (r) Băluță Dumitru;

Redactor: gl bg (r) Duican Dorin;

Secretar de redacție: mr (r) Pârvu Nuța.

 

Autori:

Gl mr (r) dr Pâlșoiu Ion, gl bg (r) Băluță Dumitru, gl bg (r) Duican Dorinel, col (r) Pârvu Petre, col (r) Ținc Alexandru, col (r) Ion Mihai, lt col (r) Florigoanță Ilie, cpt cdor Vaida Ion Gheorghe, lt (r) prof Vasile Titu-Titi, lt (r) Barbu Jane, prof  Gherghe Otilia, Bonescu Doina.

 

 

Revistă tipărită la Editura Sitech, Craiova, Aleea Teatrului, nr. 2, tel. 0251 414 003

 

 

ISSN 2810 - 5451

 CUPRINS

 

MARI UNITĂȚI ȘI UNITĂȚI MILITARE - DIVIZIA 2 INFANTERIE......................................................................................... 3

Gl mr (r) prof univ dr Ion PÂLȘOIU

 

REGIMENTUL 46 TRANSMISIUNI............................................................................................................................................ 13

Col (r) Alexandru ȚINC

 

SĂ NE AMINTIM DE …..„SCORPIONII ROȘII”...................................................................................................................... 20

Lt col (r) Ilie Florigoanță

 

MARI PERSONALITĂȚI ISTORICE - NICOLAE TITULESCU - 140 DE ANI DE LA NAȘTEREAMARELUI DIPLOMAT ROMÂN.......................................................................................................................................................................................................... 25

Gl bg (r)Dumitru BĂLUȚĂ

 

ȘTEFAN ODOBLEJA - DIVERSITATE ȘI UNITATE ÎN CIBERNETICĂ............................................................................ 34

Gl bg (r)Dorinel DUICAN

 

GENERALUL PETRE GIGURTU - UN SIMBOL AL INDEPENDENȚEI NAȚIONALE..................................................... 39

Gl bg (r) Dumitru BĂLUȚĂ

 

EVENIMENTE ISTORICE - HORA UNIRIINU S-A MAI JUCAT ANUL ACESTA LA CRAIOVA................................... 45

Lt (r) prof.Titi-Titu VASILE

 

JUDEȚUL DOLJ, BAZĂ MILITARĂ A ARMATEI ROMÂNEÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ 1877 - 1878........ 48

Prof. Otilia GHERGHE

 

26 IUNIE - ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL............................................................................................................................ 56

Redacția

 

CURIERUL LITERAR - ZEUL NOSTRU ÎNTRE ZEI.............................................................................................................. 62

Doina BONESCU

 

MIHAI EMINESCU - PATRIOT ȘI LUPTĂTOR PENTRU DREPTATE SOCIALĂ............................................................ 63

Slt (r) Jane BARBU

 

GHIDUL REZERVISTULUI - ORDINUL M 163/11 AUGUST 2021PRIVITOR LA BILETELE DE TRATAMENTȘI RECUPERARE.......................................................................................................................................................................................................... 65

Col. (r)Petre PÂRVU

 

TOASTURI CAZONE - STRICT AUTENTIC”........................................................................................................................ 70

Col (r) Ion MIHAI

 

MIȘULE O FĂCUȘI DE OAIE..................................................................................................................................................... 72

de (după) Gheorghe BRĂESCU

 

MATRIMONIALE - REMEMBER................................................................................................................................................ 74

Gl fl aer (r)  ION CRĂCIUNESCU

 

 

În atenția colaboratorilor noștri:

 

Revista „Rezerva Oștirii Doljene” primește pentru publicare articole, evocări, documente, despre activitatea Filialei Județului Dolj și a Subfilialei Plenița. Materialele vor fi prezentate pe suport electronic (Times New Roman-14). Redacția își rezervă dreptul de a publica materialele în funcție de necesități și nu reține pe cele care nu se încadrează în tematica revistei.

 

MARI UNITĂȚI ȘI UNITĂȚI MILITARE

 

DIVIZIA 2 INFANTERIE


Marea Unitate din Craiova,

participantă la Primul Război Mondial


 

 

I.     CONSIDERAȚII GENERALE

 

În august 1916 pregătirile politico-diplomatice și militare în vederea declanșării războiului de eliberare națională și întregire statală erau finalizate.

Consiliul de Coroană din 14 august 1916a hotărât intrarea României în război de partea Antantei,  la 27 august1916.

Gl mr (r) prof. univ. dr. Ion PÂLȘOIU

Prin Înaltul Decret nr. 2784 din 14.08 1916  s-a hotărât mobilizarea generală a Armatei, trecându-se astfel întreaga armată de la starea de pace la starea de război.

În momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata 4 - de Nord, prin transformarea Corpurilor de Armată existente.

Forțele angajate au fost următoarele: 576 408 militari în unitățile combatante, din care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1, 2 și de Nord), 145.430 militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 militari (Corpul 5 Armată și artileria grea) rezerva la dispoziția Marelui Cartier General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară. Sediul Marelui Cartier General la Periș.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.

Planul prevedea  desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două fronturi astfel: o ofensivă strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest, contra Austro-Ungarieiși defensiva strategică pe frontul de sud, în cazul unei acțiuni a Bulgariei, aliată Puterilor Centrale.

Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș.

La 27 august 1916 România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor, Germaniași Turcia declară război României pe 28, respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.

 

OPERAȚIILE ARMATEI ROMÂNE ÎN CAMPANIA ANULUI 1916

Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:

-Operația ofensivă în Transilvania;

-Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de la Flămânda);

-Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;

-Operația de apărare a Munteniei (incluzând operația de apărare a Bucureștiului).

 

1.  Operația ofensivă strategică în Transilvania s-a desfășurat:27 august- 26 septembrie1916.

Marele Cartier General Român a destinat  un număr de 3 Armate (A 1 – gl Ioan Culcer,  A 2 – gl Alexandru Averescu și A 4 de Nord – gl Constantin Prezan) cu un efectiv total de circa 420.000 de militari, reprezentând aproape 80% din efectivele Armatei de Operații. Obiectivul acestora era de „a înainta în Transilvania și Banat, cu scopul eliberării teritoriul locuit de români...”

La declararea războiului, în seara zilei de 27 august1916, cele trei Armate române au trecut la  ofensivă simultan „deschizând” trecătorile din Munții Carpați, în scopul de a permite afluirea și desfășurarea trupelor mobilizate. Operațiile inițiale au fost încununate de succes, obligând forțele austro-ungare la o retragere generalizată. Operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operației de la Flămânda. În urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din Transilvania a patru divizii germane, la 26 septembrie1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la apărarea strategică pe aliniamentul Munților Carpați.

 

2.  Operația de apărare pe frontul de sud

Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud Armata României să ducă o operație defensivă strategică. Forțele Armatei 3, comandant gl Mihail Aslan, asigurau  acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea Neagrăurmând, după sosirea Corpului 47 Armată rus,  să desfășoare o operație ofensivă limitată în vederea scurtării frontului pe aliniamentul: Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două operații era acela de a asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei României care operau în Transilvania.

Operația de la Flămânda

La 15 septembrie1916, regele convoacă la PerișConsiliul de Război, la care participă primul ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu -și comandanții de armate, generalii: Ioan Culcer, Alexandru Averescu și Constantin Prezan. S-au conturat două concepții, una susținută de generalul Prezan, care cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, și cea de-a doua, susținută de generalul Averescu, care prevedea oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre.

Operația de la Flămânda s-a desfășurat între 23 septembrie6 octombrie1916la propunerea generalului Alexandru Averescu. Planul inițial prevăzând trecerea la sud de Dunărea a unui număr de 6 divizii și executarea unui atac convergent cu acestea și trupele din Dobrogea, în vederea respingerii forțelor bulgaro-germane.

După construirea podului la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii pe data de 1 octombrie1916, operația a fost oprită  în ziua următoare, din cauza ruperii podului și a inundării sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre pe 3 și 4 octombrie1916.

 

3. Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați

Comandamentul român a modificat planul inițial de campanie, pentru executarea manevrei de la Flămânda, pe Frontul de Sud și a hotărât să renunțe temporar la ofensiva către vest pentru eliberarea Transilvaniei și a trecut la executarea operației de apărare a trecătorilor Carpaților în următorul dispozitiv:

-Armata 4 - de Nord, între Vatra Dornei și valea Cașinului.

-Armata 2 română, între valea Cașinului și Muntele Strâmtu.

-Armata 1 română, comandant glIoan Dragalina,începând cu 25 octombrie 1916, între Muntele Strâmtu și Hinova pe Dunăre.

Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați s-a desfășurat în perioada septembrie-noiembrie 1916 și a avut drept scop oprirea ofensivei inamicului pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui aliniament pe Carpații Orientali și Meridionali, dobândirea inițiativei strategice în vederea reluării acțiunilor eliberatoare.

 

4. Operația de apărare a teritoriului Munteniei

Forțele româno-ruse, circa 150.000 de oameni, au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în timp ce forțele Puterilor Centrale, circa 250.000 de oameni, sub comanda generalilor August von Mackensenși Erich von Falkenhayn.

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în fața trupelor române, germanii s-au reorganizat pentru reluarea ofensivei. Au constituit o grupare de forțe, sub comanda glKühne, din: D 11 și 301 Bavareze, 41 Prusacă, 109, 115 Infanterie și 6 și 7 Cavalerie, care atacau din Oltenia și  o grupare de forțe germane, bulgare și turce care atacau din sudul Dunării.

Bătălia pentru București”, 30 noiembrie - 3 decembrie1916, a avut ca obiectiv oprirea ofensivei forțelor Puterilor Centrale în Muntenia și prevenirea capturării capitalei, București. Inamicul a reușit să dea peste cap apărarea trupelor române.

După 4 luni și jumătate, la sfârșitul anului 1916,  România pierduse  mai mult de două treimi din teritoriul statului român, respectiv Oltenia, Muntenia și Dobrogea, cu o suprafață de 100.000 kilometri pătrați și o populație de aproape 3,5 milioane locuitori. Situația României, redusă la teritoriul Moldovei dintre Carpați și Prut, devenise  deosebit de critică. Conducerea statului român a luat măsuri de concentrare a energiilor naționale pentru a pregăti reluarea luptelor împotriva ocupanților și înfăptuirea  idealului de întregire statală.

 

OPERAȚIILE ARMATEI ROMÂNE ÎN CAMPANIA ANULUI1917

Conducerea Marelui Cartier General a luat măsuri în iarna 1916/1917 pentru reorganizarea armatei române și completarea cu personal, echipamente, cu tehnică, armament și muniții. La refacerea oștirii  au luat parte și membrii Misiunii militare franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, sosită în România la începutul lunii octombrie 1916, la cererea guvernului român.

Comandamentul Suprem al Frontului român, care includea totalitatea forțelor române și ruse dislocate din Bucovina și până la Marea Neagră, a fost încredințat, după negocieri interaliate, regelui Ferdinand I  al României.

Planul de campanie pentru anul 1917 a fost întocmit de  Marele  Cartier General Român condus de generalul Constantin Prezan. Planul de campanie prevedea: eliberarea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale și reîntregirea statală, urmărindu-se atingerea  în etape succesive  a următoarelor obiective: eliminarea forțelor inamice din: Dobrogea, estul Munteniei și sud-estul Transilvaniei. În etapa ulterioară prevedea eliberarea teritoriului național dintre Carpații Meridionali și Dunăre. După îndeplinirea acestor obiective, armatele române trebuiau să cucerească Carpații și să relanseze ofensiva de eliberare a Transilvaniei.

Concepția generală a ofensivei  aliate din vara anului 1917 prevedea distrugerea grupării adverse care acționa în sectorul Focșani-Nămoloasa:

-Armata 9 rusă va desfășura acțiuni ofensive locale;

-Armata 2 română, comandant gl Alex. Averescu, va acționa ofensiv până la Valea Putnei;

-Armata 4 rusă, va  acționa ofensiv pentru nimicirea forțele inamice dintre Carpații Orientali și Siret;

-Armata 1 română, comandant  gl Constantin Cristescu va acționa ofensiv pe direcția Focșani, Râmnicu Sărat;

-Armata 6 rusă, va respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-otomane din zona Brăila.

Operațiile Armatei române din  campania anului 1917 au cuprins

Operația ofensivă de  la Mărăști (9-19 iulie), executată de Armata 2  română, comandată de gl Alexandru Averescu. Succesul obținut în această operație  a avut o importanță strategică deosebită, creând o breșă în dispozitivul de apărare al inamicului;           

Operația de apărare  de la Mărășești  (24 iulie-21 august), executată de Armata 1, comandată de gl Constantin Cristescu. În ultima zi a operației a căzut în luptă, în sectorul Muncelu, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu. Bătălia de la Mărășești reprezintă cea mai importantă acțiune militară executată de Armata română;

Operația de apărare de la Oituz desfășurată de Armata 2 română  în două etape: 26 iulie - 5 august și 6-9 august, s-a încheiat cu o strălucită biruință a forțelor române.

Istoricele izbânzi din vara anului 1917 de pe frontul român au stopat înaintarea forțelor militare ale Puterilor Centrale la est de Carpați, armatele germane și austro-ungare înregistrând pierderi mari pe frontul român. Kaiserul Wilhelm II, comandantul trupelor coalizate, a ordonat, în septembrie 1917, trecerea la apărare pe frontul: Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Decizia luată arată incapacitatea Puterilor Centrale de a zdrobi Armata română și de a scoate România din război prin mijloace militare. Ieșirea Rusiei din război a creat un dezechilibru evident între Antanta și Puterile Centrale și a pus România într-o situație extrem de dificilă.

Armata română, ce triumfase în bătăliile din vara anului 1917 rămânea singură, cu frontul descoperit în fața unui inamic superior, decis să ocupe întregul spațiu dintre Carpați, Prut și Dunăre.

Guvernul I.C.Brătianu, în circumstanțele lipsei oricărui aliat, s-a văzut constrâns să accepte încetarea vremelnică a acțiunilor militare și a decis armistițiul cu un caracter pur militar, și nu politic. Armistițiul  a fost semnat la Focșani la 26 noiembrie 1917 și prevedea ca trupele ruse și cele germane austro-ungare să înceteze provizoriu ostilitățile. Armatele române, sub comanda generalului Prezan, care fac parte din frontul român, încheie și ele această Convenție, rămânând însă pe poziții.

Sfatul Țării din Basarabia, de la Chișinău a votat Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.

Sub presiunea amenințărilor Puterilor Centrale de  reluare a unor atacuri nimicitoare, România a fost constrânsă să semneze tratatul cu Puterile Centrale, la București, în ziua de 24 aprilie 1918. Textul tratatului conținea  condiții drastice ce duceau la mutilarea teritoriului României și la subordonarea economică și  politică a acesteia față de Puterile Centrale. Dobrogea și Munții Carpați treceau  sub stăpânire străină, iar României i se impunea plata de despăgubiri de război extrem de grele.

Germania a dictat României și drastice condiții militare: demobilizarea întregii armate și revenirea ei la cadrul de pace; reducerea corespunzătoare a efectivelor  și predarea armamentului și a munițiilor disponibile.

În anul 1918, conducerea statului român,în condiții deosebit de dificile - sub strictă supraveghere inamică, s-a străduit să conserve cât mai mult din forța de apărare, și să pregătească oștirea pentru reintrarea în acțiune într-un moment favorabil.

Marele Stat Major a primit ordinul de  a elabora, documentele de campanie, în ipoteza declanșării de noi operații împotriva Puterilor Centrale.

România a intrat din nou în război împotriva Puterilor Centrale  la 27 octombrie 1918. Guvernul condus de generalul craiovean Constantin Coandă a remis feldmareșalului Von Mackensen un ultimatum prin care era avertizat că trupele de sub comanda sa trebuiau să evacueze teritoriul ocupat în decurs de 24 ore; în caz contrar, guvernul român se vedea obligat să folosească forța. Tot în 27 octombrie, regele Ferdinand I comunica președintelui Franței că, România reia lupta pentru triumful cauzei naționale.

Regele Ferdinand I a adresat  un Ordin de Zi către ostași, care conținea chemarea de a relua armele pentru a înfăptui „visul nostru de atâtea veacuri: unirea tuturor românilor pentru care în anii 1916-1917 ați luptat cu atâta vitejie....”.

Au fost mobilizate: Marele Cartier General, în fruntea căruia a revenit gl Constantin Prezan; 3 comandamente de Corp de Armată (3,4 și 5); 11 Divizii (6,7,8,9,10,13,14 Infanterie, 1 și 2 Vânători, 1 și 2 Cavalerie).

Odată decretată mobilizarea, guvernul român a hotărât să treacă la degajarea teritoriului național ocupat de inamic.

Marele Cartier General , la data de 28 octombrie 1918,a emis ordin de operații: C 3 A a primit ordinul să acționeze pentru eliberarea orașelor Galați și Brăila, iar C 5 A, ordinul pentru eliberarea localităților Tulcea, Isaccea și Niculițel.

Marele Cartier General, la 5 noiembrie 1918 a emis ordin ca „trupele române să treacă munții și să intre cât mai grabnic posibil în Transilvania la cererea Consiliului Național Român datorită terorii exercitate de gărzile maghiare înTransilvania.Trecerea munților se face după cererea fraților noștri și din  ordinul MS Regele. Scopul urmărit este să se asigure ordinea, liniștea, viața și avutul locuitorilor. Pentru atingerea scopului arătat mai sus, deocamdată vor trece munții numai Diviziile 7 Infanterie și 1 Vânători”, care începând cu 10 noiembrie 1918 au trecut vechea frontieră în zonele Ghimeș-Palanca și Prisăcani-Tulgheș.

Cabinetul ungar Karoly acceptase, silit de împrejurări, condițiile de armistițiu avansate de generalul francez Fr.d’Esperey, comandantul Armatei Aliate din Orient.

Consiliul Național Român al Bucovinei de la Cernăuți, sub conducerea lui Iancu Flondor, a proclamatUnirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918.            

Consiliul Național Român din Transilvania a organizat MareaAdunareNațională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, care a hotărât Unirea TransilvanieicuRomânia, patria mamă.

Autoritățile de la Budapesta, încălcând  Convenția de armistițiu pe care o semnaseră, nu numai că nu și-au redus armata, dar au și  dislocat trupe în vecinătatea liniei de demarcație, unde provocau conflicte.

Comandamentul forțelor aliate de la Salonic și Consiliul Militar Interaliat de la Versailles a fost de acord cu guvernul de la București ca trupele române să înainteze spre vest pe un nou aliniament ce cuprindea localitățile Dej, Cluj, Turda, Alba Iulia.

Intensificarea prigoanei antiromânești a determinat Marele Stat Major Român, în consens cu aliații, să hotărască înaintarea pe un nou aliniament, marcat de localitățile Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeșul Mare, Zam, Bucova.

Consiliul Militar Interaliat de la Versailles a hotărât la 13 februarie 1919, trasarea liniei de demarcație și constituirea unei  zone neutre între România și Ungaria.

Guvernul ungar Karolyiși-a declinat răspunderea că „nu este în măsură să asigure executarea hotărârii Conferinței de Pace.„ și a anunțat  printr-o proclamație că demisiona, „lăsând puterea în mâinile proletariatului națiunii maghiare”. La 8 martie s-a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit un  Consiliu revoluționar guvernamental condus de Bela Kun. Noul cabinet maghiar, Bela Kun, a refuzat să dea  curs solicitărilor conținute în nota Conferinței de Pace și a decretat mobilizarea generală, declarând că Ungaria se află în stare de război cu toate statele vecine.

În noaptea de 15/16 aprilie, 1919 după o intensă pregătire de artilerie, marile unități ungare au trecut la agresiune împotriva României pe văile Someșului și  Crișului Repede, înaintând pe direcțiile Cicârlău-Dej, Zalău-Cluj și Ciucea-Cluj.

Riposta română a fost promptă, trupele române sub comanda gl Gheorghe Mărdărescu au trecut la contraofensivă chiar în dimineața  zilei de 16 aprilie 1919 cu misiunea de a respinge trupele atacatoare dincolo de munții Apuseni și a elibera provinciile românești Crișana și Maramureș de sub ocupația ungară, au atins cursul Tisei  la 1 mai 1919, pe întreaga lungime a frontului și au realizat joncțiunea cu trupele cehoslovace în  zona Csap, armata ungară retrăgându-se spre vest.

O nouă ofensiva  a armatei ungare împotriva României a început, prin surprindere, în zorii zilei de 20 iulie 1919, printr-o puternică pregătire de artilerie. Guvernul român, în virtutea drepturilor sale suverane, a hotărât să dea o replică decisivă forțelor agresoare. Comandamentul Militar Român a organizat, după 4 zile, contraofensiva pe direcția generală Budapesta. La 24 iulie 1919 s-a dat ordin gl Traian Moșoiu și gl Aristide Lecca să acționeze ofensiv pe direcții convergente până la realizarea încercuirii forțelor inamice.

Comandamentul  Militar Ungar și-a dat seama de iminența dezastrului și a ordonat retragerea la vest de Tisa.

Începând cu 27 iulie, forțele române au forțat Tisa, reușind, până la 2 august, să scoată din luptă C1 A ungar, care s-a predat la Czegled, beneficiind de promisiunea   comandantului român că militarii care vor depune armele nu vor fi făcuți prizonieri. O zi după aceasta, la 3 august 1919, 4 escadroane de Roșiori intrau în Budapesta, fiind urmate, la 4 august 1919, de majoritatea forțelor române.

La încetarea definitivă a ostilităților, partea română a emis o notificare oficială pentru un proiect de convenție de armistițiu, la 14 august 1919. Comandamentul Militar Român a adresat populației Budapestei o proclamație care preciza raporturile dintre Armata română și populația ungară, garantând liniștea, avutul și viața cetățenilor, aceștia fiind datori „să păstreze ordinea și să respecte legile țării, precum și ordonanțele ce se vor da”.

Guvernul român, cu acordul Consiliului Suprem Interaliat, a hotărât la 3 septembrie  1919, evacuarea  forțelor militare române de pe  teritoriul Ungariei.

Evacuarea s-a făcut în trei etape:  în prima etapă, de la 4  la 10 octombrie, s-a evacuat teritoriul ungar situat la vest de Dunăre. În etapa a doua, de la 12  la 23 noiembrie, s-a evacuat orașul Budapesta și întreg teritoriu până la Tisa. În etapa a treia, de la 24 februarie la 30 martie 1920, s-a  evacuat teritoriul de la est de Tisa până la linia stabilită de Conferința de Pace (linia Clemenceau).

Ostașii săi au străbătut un drum lung și glorios, dar presărat, din păcate, cu multe jertfe. Eliberarea teritoriului național a însemnat redarea demnității noastre ca stat suveran și independent.

II  DIVIZIA 2 INFANTERIE, Marea Unitate din Craiova,participantă activă la Primul Război Mondial

Divizia 2 Infanterie a  fost înființată pe 1 aprilie 1883, la Craiova,  în baza Legii nr.270/31 ianuarie 1883, ale cărei tradiții de luptă au fost preluate și continuate de Brigada 2 Infanterie „Rovine”.

Datorită tăriei  armelor și a militarilor săi, Marea Unitate de  Infanterie a fost scut și pavăză în calea celor care au râvnit la acest pământ străbun,  înscriind numeroase pagini de glorie  în cartea de istorie  a neamului  românesc.

Marea Unitate din Craiova a participat la principalele evenimente din istoria poporului nostru, acționând  cu eroism pentru apărarea țării, în luptele din  Primul și al Doilea Război Mondial.

La 01.04 1916 a fost numit la comanda Diviziei 2 Infanterie generalul de brigadă Manolescu Constantin.

 Încă din prima zi de mobilizare, 15.08 1916, Divizia 2 Infanterie intră în compunerea Corpului 1 Armată (comandant gl  Ioan Popovici), subordonat Armatei 1 română (comandant gl Ioan Culcer).

Divizia 2 Infanterie a primit misiunea să treacă la apărare pentru acoperirea frontierei de vest și nord vest a Olteniei, pentru consolidarea aliniamentului de apărare cuprins între Hațeg și Pasul Merișor, pentru respingerea acțiunilor ofensive ale armatei ungare. La 24.08 1916, divizia a fost înlocuită și regrupată în eșalonul 2 al Corpului 1Armată, la dispoziția Armatei 1română, pentru executarea altei misiuni.

Începând cu 1 septembrie 1916, Divizia 2 Infanterie s-a îmbarcat și s-a deplasat pe calea ferată  pe itinerarul Târgu Jiu – Cernavodă, intrând în structura Armatei de Dobrogea. Imediat după debarcare, divizia a primit misiunea să treacă la apărare în Dobrogea, în fâșia Dunăre – Satul Arabagi, ducând lupte înverșunate defensive, în perioada 3 - 30 septembrie, pentru oprirea trupelor germano-bulgare. Ulterior a participat la bătăliile din zona : Rașova, Cobadin, Dealul Ciornei, Amzacea, Valul lui Traian, Măcin, în perioada 1 – 17 octombrie 1916.

Din cauza pierderilor însemnate, Armata de Dobrogea a stabilit prin Ordinul nr. 313 din 17.10  1916, ca din rămășițele Diviziei 2 și 5 Infanterie să se formeze o singură divizie cu denumirea de Divizia 2/5 Infanterie, comandantgl Alexandru Socec.

Divizia 2/5 Infanterie se regrupează și se pune în marș începând cu 24.08  1916, pe itinerarul: Măcin, Movila Miresii, Ianca, Perișoru, concentrându-se în raionul localităților Ianca – Perișoru, unde își completează personalul, armamentul și materialele, până la 1 noiembrie 1916.

La 24 noiembrie 1916, comandantul Armatei de Nord, generalulConstantin Prezan a fost numit comandantul Grupului de Armate în zona Argeș-Neajlov, în a cărui compunere intrau Armata 1 română, Forțele Grupului Apărării Dunării și alte mari unități, printre care și Divizia 2/5 Infanterie, cu misiunea de a executa „Operația de apărare de la Argeș, Neajlov”. Operația , cunoscută în istorie ca „Bătălia Bucureștiului”, s-a desfășurat pe un front de peste 150 km, adâncime aproape 200 km, timp de 8 zile, în perioada 25 noiembrie – 3 decembrie 1916. Bătălia de la Argeș, Neajlov a fost un moment de maximă angajare a oștirii pentru apărarea capitalei, a câmpurilor  petrolifere și a statalității României.

Divizia 2/5 Infanterie,în noaptea de 7/8 noiembrie 1916 a îmbarcat în gările Ianca, Făurei, Buzău și aînceput deplasarea către Pitești, debarcând  în zona Bascov, Drăganu.

La 12 noiembrie 1916, Divizia 2/5 Infanteriea prim ordin de la Armata 1 să intre în luptă,  să asigure acțiunile Corpului 1 Armată, trecând la apărare pe aliniamentul Costești, Ungheni, Căldăraru. Ulterior s-a regrupat în Rezerva Armatei 1, în zona  Cornățel, Vulpești, Ioneștii din Deal până la 16 noiembrie 1916.

La 18 noiembrie 1916, Divizia 2/5 Infanteriea primit ordin să atace de pe aliniamentul Moșteni, Mereni pe direcția Drăgănești-Vlașca și să consolideze aliniamentul atins pentru asigurarea intrării în luptă a Diviziilor 21 și 9/19 Infanterie. Divizia 2/5 Infanteriea fost angajată concomitent de aproximativ patru divizii inamice: D 11 Bavareză, D 2 I Turcă, D 217 Infanterie  și  forțe din Divizia de Cavalerie Germană. Copleșită de superioritatea adversarului și cu forțele epuizate după marșuri și lupte neîntrerupte, divizia a cedat aliniamentul ocupat, la 20 noiembrie 1916 și a început retragerea la est de Neajlov, spre Argeș.

Din cauza pierderilor foarte mari, Divizia 2/5 Infanterie a fost transformată în Brigada Mixtă 2/5 Infanterie, comandant, gl Constantin Petală. Brigada s-a concentrat în localitatea Bragadiru, la 21 noiembrie,unde a primit ordin să se deplaseze în zona Băneasa, Otopeni și să treacă la apărare  în fâșia Oracol-Corbeanca, pentru apărarea capitalei. În zadar însă! La 23 noiembrie 1916, capitala a fost  ocupată de trupele lui Mackensen.

Brigada Mixtă  2/5 Infanterie,la 14 decembrie 1916, a început calvarul retragerii în Moldova. Trupele ce aparțineau de Divizia 2 Infanterie s-au dispus în zona localității Bâra și ale Diviziei 5 Infanterie la Târgul Frumos. A urmat o perioadă de completare, reorganizare, instruire și pregătire pentru luptă.

Divizia 2 Infanteriea continuat acțiunile de  luptă în Moldova în zonele Ursoaia, Panciu, Mărășești și Oituz, în perioada mai – august 1917.

La 22 august 1917, Divizia 2 Infanterie, comandată degl Ioan Jitianu,dispusă în zona raionul localității Tecuci, a primit ordin să înlocuiască D 13 Infanterie română și D 15 rusă, în fâșia Valea Zăbranciorului – Chiceri- Pădurea Holbănești.

În perioada septembrie – noiembrie1917, Divizia 2 Infanterie, comandată degl Ion Vlădescu, a dus lupte dârze de apărare pentru menținerea aliniamentelor încredințate, în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma revoluției din Rusia de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, structurile militare rusești s-au retras de pe frontul de Răsărit și Rusia a propus armistițiu inamicului, situația militară a României devenind dramatică, România fiind obligată să încheie armistițiu cu inamicul.

În consecință, Marele Cartier General a hotărât încetarea acțiunilor militare pe front începând cu data de 22 noiembrie1917, ora 08.00.

 

***

 

De la înființare și până în prezent, Marea  Unitate de Infanterie a cunoscut mai multe organizări și titulaturi. În anul 1994 Divizia 2 Mecanizată „Mihai Viteazul” a devenit Brigada 26 Mecanizată, iar de la 1 iunie 1995 primește denumirea de  Brigada 2 Mecanizată „Rovine”.  Prin reorganizarea din 2002, primește titulatura de Brigada 2 Infanterie Moto „Rovine”.

Bogatele tradiții de luptă făurite de-a lungul  anilor au o puternică rezonanță  istorică  în inimile noastre. Ne înclinăm cu recunoștință în memoria celor căzuți la datorie, faptele de vitejie și sacrificiul lor suprem sunt  veșnic în  inimile și gândurile noastre, alături de o lumânare și o floare.

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Mareșal Alexandru Averescu, Notițe de război 1916-1918, București, 1937;

2.Col.dr.Vasile Alexandrescu, Lt.maj.Vladimir Zodian, Planuri de campanie ale beligeranților pe frontul român în vara anului  1917, Studii de istorie și teorie militară,  București, 1980;

3.Henri Berthelot, Sur le front roumain en 1917 (I), la „Revue de France”, Paris, nr.16 din 15 august 1927;

4.Col.dr.Nicolae Ciobanu, Dumitru Preda, Bătălia de la Mărășești, PAM nr.4/1987;

5.Col.Ion Cupșa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917,București, 1967;

6.General G.A.Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), 1936;

7.Octavian Goga, Pagini din luptele ardelenilor pentru Unire, Chișinău, 1927;

8.Nicolae Iorga, „Războiul nostru în note zilnice, vol.II, 1916-1917, Craiova, 1921;

9.Nicolae Iorga, Supt trei regi, istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, București, 1932;

10.C.Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, 1924;

11.B.H.Lidellhart, History of theFirst World War, London, 1970;

12.Gl.GheorgheMărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Basarabiei, București, 1921;

13.Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac, la statul român unitar, București, 1983;

14.Ștefan Pascu, Marea  Adunare Națională de la Alba Iulia, Cluj, 1968;

15.Ion Pâlșoiu, Ionel Turcin, Bujor Iovănel, Istoria Diviziei 2 Infanterie, Craiova, 2008;

16.Vasile Pârvan, Au căzut pentru  libertate, București, 1919;

17. Mircea N.Popa, Primul război mondial,  1914-1918, București, 1979;

18.Gl. Ioan Sichitiu, Col. Alex. Ioanițoiu, Elemente de strategie, București, 1936;

19.Cpt. Mircea Tomescu, Știință militară și Doctrină românească, București, 1937;

20.Arh. MApN, fond Marele Cartier General, dosar nr. 3, 17, 198, 796,1968.


REGIMENTUL 46 TRANSMISIUNI

 

O FILĂ DE ISTORIE ÎNTRE UNITĂȚILE

DE ELITĂ ALE CRAIOVEI

 


Odată cu înființarea Comandamentului  Armatei a 3-a în garnizoana Craiova, au apărut MU și U, unele de tradiție, altele provenite din diferite anexe. Era perioada în care Oltenia se revingora, veneau cadre militare  cu familiile lor din toată țara și ce viața militară mai era! Copiii oltenilor aveau serviciu și Doamne câte cadre militare au apărut aici datorită acestui fenomen, câți generali și colonei, ofițeri, maiștri militari și subofițeri au astăzi o pensie și trăiesc cu nostalgia acelor vremuri!

Doresc să prezint un mic crâmpei din acele timpuri, cu gândul că și alte cadre militare vor dori să rememoreze clipele trăite în aceea perioadă, căci ce a fost atunci, cu siguranță  nu va mai fi, iar noi suntem beneficiarii acelor trăiri. 

În baza Ordinului General al ministrului Apărării Naționale nr 008/02.04 1980 se înființa Regimentul 46 Transmisiuni – UM  01662  în garnizoana Craiova  (cazarma 878, situată pe str. Vasile Alecsandri nr 77-79), subordonat Comandamentului  Armatei a 3-a, având misiunea de bază de a asigura legăturile acestui comandament, cu toate MU și U din subordine, oriunde s-ar afla.

Înființarea propriu-zisă s-a făcut anevoios, cu eforturi enorme prin detașarea unor unități și subunități cu tehnica din dotare și efectivele care o încadrau, fapt care a asigurat intrarea în funcțiune și închegarea subunităților într-un timp relativ scurt. Astfel au fost detașate: compania 9 Trs /R 45Trs din București, compania  Trs /R 74 Trs Târgu Mureș, 14 ofițeri, 5 maiștri militari, 9 subofițeri care încadrau diferite autospeciale din  R 47 Trs Buzău și bineînțeles cu multe cadre din garnizoana  Craiova.

Închegarea unității s-a produs în perioada 02.04 -30.08 1980  și s-a încheiat prin desfășurarea primului exercițiu tehnico-tactic de specialitate, desfășurat în zona localității Bucovăț, raionul de ieșire la alarmă al comandamentului  Armatei a 3-a, coordonat de comandamentul Armatei a 3-a (șef Trs col Andrița Teodor) și condus de comanda regimentului în frunte cu lt col Canciu Ion, primul comandant al unității. În data de 01.11 1980 a avut loc deschiderea primului ciclu de instrucție și din acel moment unitatea și-a început practic formarea propriilor specialiști. A urmat înmânarea Drapelului de luptă de către comandantul Armatei a 3-a, gl

mr  Dumitru Roșu în ziua de 20.08 1981. Atunci comandantul regimentului, colonel Canciu Ion a îngenuncheat în fața întregii unități, sărutând sfântul drapel de luptă, simbol al onoarei  credinței și demnității militare. Prin Decretul Prezidențial nr. 132/20.06 1981 și în baza Ordinului MApN nr.10/21.07 1981 putem spune că această  unitate militară își capătă  drepturile și obligațiile militare consfințite de legile statului. 

În perioada ce a urmat, lucrurile s-au derulat în mod obișnuit ca și în celelalte unități militare din acea perioadă de pace și liniște; conform planurilor anuale de pregătire, ciclurile de instrucție începeau la 01.11 ale anului și durau 11 luni, cu desfășurarea exercițiilor și aplicațiilor la diferite eșaloane în scopul integrării subunităților și unităților militare.

Situația acestei cazărmi era însă într-o stare precară, păstrând tradițiile R 26 Infanterie „Rovine”  (unde se află și cel mai semnificativ monument al său și unde au mai  funcționat ulterior și alte unități ale Diviziei 2 Mc: B 29 Trs/UM 01081,  B Apr Tp/UM  01178,  Sp L 1/UM 01059), care după ce au fost redislocate, au lăsat în urma lor o situație greu de gestionat! Așa că din unele relatări, la o alarmă dată de comandamentul Armatei a 3-a, glmr Roșu Dumitru vizitând acele spații din cazarmă cu o Dacie 1300, nu a avut și nici nu o fi dorit să coboare, datorită faptului că aproape toate spațiile erau înnămolite (în afara unor mici platouri de adunare folosite de subunitățile existente).

Ulterior, această situație de fapt, a constituit un prilej de afirmare pentru toate cadrele care au trecut prin această cazarmă  și fiecare a putut face ceva benefic pentru îmbunătățirea condițiilor de trai din unitate .   

În toamna anului 1981, după absolvirea Academiei Militare, arma transmisiuni, am fost repartizat (contra voinței mele), la Regimentul 46 Transmisiuni  din Craiova, pentru că așa „cereau interesele patriei”, pe funcția de comandant de batalion (deși eram doar locotenent major), tot atunci au mai fost repartizați cpt Bărăgan Florea, (comandant batalion Radio) și cpt Iordache Vasile (arma servicii).

Batalionul 4 Trs/R 46 Trs, nefiind încadrat cu efective am fost pus să mă ocup de Biroul pregătire pentru luptă, al cărui șef era detașat la un curs de limba rusă.

Astfel am ajuns  într-o sală încăpătoare, dotată cu 2 birouri și 2 scaune (unul fiind deja ocupat de plutonierul Cicea Ion, subofițer de stat major  care  „știa tot”, el fiind singurul care putea răspunde la orice întrebare), mi-am lăsat valiza într-un colț, el  mi-a adus un pat de trupă  echipat și mi-a spus că asta-i situația pentru moment și odihnă, masa este la popotă) și deci totul era rezolvat.

Toate aceste momente și manifestări mi-au rămas profund imprimate în memoria afectivă, mi-au marcat evoluția și au determinat un atașament total față de această unitate. 

Dacă  fac o mică analiză, că înainte de a intra la Academia Militară, am fost comandant companieTrs a Brigăzii de Graniceri din Oradea, care avea „tehnica specific” inclusiv 1pl Trs  CLP (pentru liniile telefonice de frontieră), vă dați seama, ce șoc am avut când am luat contact cu colosul de tehnică de transmisiuni ce încadra Regimentul 46 Transmisiuni, de tip eșalon armată. Dar am întâlnit aici oameni, cadre de conducere,  ofițeri, maiștri militari și subofițeri, devotați unității, profesioniști în domeniul lor de activitate, unii cu mai multă experiență alții mai tineri, dar cu entuziasm și astfel regimentul a crescut și a evoluat, iar eu odată cu ei, până la  nivelul cerințelor eșalonului căruia îi asiguram nevoile de legătură. La acel moment, în statul de organizare erau peste 15 funcții de ofițeri prevăzute cu AISM, care până la urmă au fost încadrate toate.

Gradul de pregătirea personalului și dotarea cu tehnică militară s-au îmbunătățit an de an. Regimentul a  fost angrenat ulterior în aplicații de comandament cu transmisiuni în diferite poligoane ale Armatei României. În perioada 05-21.08 1982  s-a desfășurat o mare aplicație în zona poligonului Cincu  „Oltul 82”, iar în ianuarie 1984 o altă aplicație în poligonul Știuca (de lângă Lugoj), ambele activități fiind conduse de Comandamentul Armatei a 3-a cu participarea comandamentelor de MU și U din subordine.

Doresc să mă opresc puțin la aplicația din poligonul Știuca, unde am fost mai implicat privind organizarea și desfășurarea activităților, iar aceasta consider că a fost una dintre  cele mai mari desfășurări de forțe și mijloace din partea Regimentului 46 Transmisiuni.

Acțiunea a început prin îmbarcarea întregului efectiv al unității, cu toată tehnica din statul  aplicației în trenul militar constituit special, cu vagoane pentru personal și de  transport tehnică. Îmbarcarea s-a efectuat în perioada 4-6 ianuarie 1984, la rampa militară din gara Craiova, unde organele  militare CF au coordonat activitatea privind fixarea tehnicii, deplasarea pe CF, imobilizarea acesteia pe vagoane executându-se cu sârmă și chituci din lemn realizați în unitate.

Pe timpul deplasării în haltele mai mari a fost asigurată hrană  caldă trupei, iar vagoanele pentru militar, încălzite cu sobe pe lemne și totul a decurs în deplină ordine.  Am debarcat  în gara Găvojdia  (în apropiere de Lugoj),  acolo fiind o rampă  accesibilă pentru debarcare, apoi ne-am deplasat în poligonul Știuca, am executat recunoașterile în teren, stabilind locurile de amplasament unde a început lucrul.

Eu am avut la această aplicație  încadrarea ca șef stat major al regimentului, (atunci cei în această funcție asigurau continuitatea în cazărmi și răspundeau de mobilizare), iar ca mijloc de  dispunere a comenzii era destinată  o dubă improvizată în care stăteau toți decidenții: comandantul (col Canciu Ion), statul major cu2 ofițeri și subofițerii de stat major. A fost o iarnă cu un ger năprasnic (multe cadre din unitate dar și din comandamentul Armatei a 3-a cred că-și aduc aminte de acele momente).

Pentru noi transmisioniștii, pe lângă vremea rea  oferită de condițiile atmosferice, situația  a fost amplificată de faptul ca această aplicație a fost  coordonată din partea  S M G  de către  gllt Enciu Gheorghe (comandantul Trupelor de Transmisiuni), iar  șeful Trs Armatei a 3-a, col Hoară Ion, dorea să se prezinte cu un regiment capabil pentru îndeplinirea oricăror misiuni. În aceste condiții, s-a implicat foarte mult în dispunerea mijloacelor din Centrul de Transmisiuni , acestea fiind amplasate inițial  în niște văgăuni mici și mascate cu plasele din dotare, dar la prima vizită, acesta se declară nemulțumit și ordonă ca în 24  de ore să se treacă la săparea manuală cu mijloacele din dotare (cazmale, răngi și lopețile mici din dotarea militarilor) a locașurilor la dimensiunile normale  pentru  toată tehnica. Astfel am trecut la încălzirea pământului înghețat arzând toți spinii din zonă și am trecut la realizarea amplasamentelor pentru toate cele 15-20 autospeciale din Centrul de Transmisiuni, s-au realizat legăturile multiple pe diferite aliniamente unde s-au desfășurat exercițiile demonstrative, reușind în final o mascare veridică în teren a tehnicii, astfel că totul s-a terminat cu bine, iar participanții la această aplicație nu cred că vor  uita ușor eforturile depuse.

Începând cu luna noiembrie 1984, comandantul unității a fost numit mr Săndulescu Valeriu (fost ofițer 1 la șeful Trs. Armatei a 3-a, funcție  în care era numit fostul comandant, col Canciu Ion , iar în iulie 1987 se producea o nouă rocadă la comanda unității: mrȘtefănescu Radu, fostul șef stat major al regimentului era numit comandantul regimentului, iar lt col Săndulescu Valeriu  în funcția de ofițer 1 la șeful Trs  Armatei a 3-a (ulterior fiind numit șef al Trs  Armatei a -3-a) .

În primăvara anului 1991 are loc o mare aplicație tehnico-tactică condusă de Comandamentul Transmisiunilor, pe fondul unor mișcări social –politice din vestul țării noastre, astfel că peste 15  mijloace din dotarea regimentului (care încadrau un Centru de Trs de MU și autostații radioreleu), au fost dislocate în zona Caransebeș, toate acestea fiind conectate la Sistemul Integrat Național realizat de către Comandamentul Trs. A fost o perioadă  grea, când funcționarea acestor mijloace a fost asigurată de către efectivele unității, iar  personalul (peste 50 de cadre militare)  era detașat pentru câte o săptămână, situația a durat câteva luni, dar efectivele angajate erau permanent în alertă, iar acestea  au făcut eforturi apreciabile pentru menținerea operativă a acestor mijloace. Unitatea a funcționat în această perioadă în condiții dificile, fiind împărțită în două, asigurând și sarcinile de instruire și pregătire pe care le avea în cazarmă.

Pe 26.05 1992 prin ordinul MApN  nr. MP 365, comandantul unității, col Ștefănescu Radu este numit șef ulTrs Armatei a 3-a,  iar maiorul Ținc Alexandru numit în funcția  de comandant al acestei unități  (din funcția de ofițer 1 la șef al Trs Armatei a 3-a) și mrHaizman Dumitru a fost numit șef de stat major, cu care am colaborat în toată perioadă de comandant.

Doresc să fac o mică paranteză fără să fie luată cu titlu de laudă, (din 1994 am fost avansat la gradul de locotenent colonel, iar în 1996 la gradul de colonel  , aveam 43 de ani, însă toate gradele militare le-am obținut înainte de termen , urmând toate cursurile de perfecționare din cariera unui ofițer, până la Colegiul Superior de Stat Major, dar și numirea pe funcții a fost graduală, parcurgând toate etapele de la funcția de comandant pluton  până la cea de comandant de regiment. Din acest motiv că am comandat unitatea timp de 13 ani, până în 2005 când am trecut în rezervă, mă simt atașat și solidar cu tot personalul care a fost angajat sau  și-a desfășurat activitatea în această unitate.

În toată perioada următoare, activitățile de instruire s-au desfășurat în mod normal parcurgând etapele normale, semnificativ pentru Regimentul  46 Transmisiuni a fost  că  începând cu data de 14.07 1995, în piața  „Mihai Viteazul” din Craiova a fost înmânat noul Drapel de Luptă atribuindu-se și denumirea  onorifică „Frații Buzești” (Decretul Prezidențial nr. 201/03.07  1995 ).

Să nu uităm o mare decizie a CSAT din iunie 1993, când se stabilește „Concepția de organizare și realizare a Sistemului de Transmisiuni al Armatei Române” (STAR). Începând din acest moment multe întreprinderi din țară au trecut la realizarea și producerea de tehnică specifică autohtonă și astfel  se asigură înzestrarea, cu tehnică de transmisiuni românească a U și MU (aparatura de telefonie și cablu, stații radio și radioreleu de capacitate mică și medie ).

Astfel se trece la realizarea unui Centru de Transmisiuni tip Armata F-2000 și prima unitate care urma să fie dotată cu această tehnică a fost Regimentul 46 Transmisiuni, situație  care a impus un mare efort al personalului  de a-și însuși noile principii de funcționare a acestei tehnici, care nu era încă introdusă nici în cursurile de pregătire a cadrelor de specialitate .

Societatea Comercială  Electromagnetica SA și nu numai aceasta au început și au  produs tehnica specifică de transmisiuni de la telefonul F-1600,  la autospeciale de transmisiuni F-2000, de diferite tipuri.  Din acel moment s-a trecut la un plan de pregătire și adaptare a personalului la noua tehnică. Infuzia cu tehnică a fost mare, iar personalul unității a fost trimis la diferite  cursuri de specializare. Prin eforturi  mari de pregătire și specializare am reușit să interconectăm  marea majoritate a acestor mijloace (un adevărat mastodont, care urma să cuprindă peste 30 de autospeciale de mare complexitate), pe unele le-am deslușit chiar  cu participarea inginerilor care le-au realizat.

Conform noii concepții politico-militare a statului român de aderare la  structurilor  NATO, începând cu prima scrisoare oficială de aderare a președintelui Ion Iliescu adresată Secretarului general al NATO, începând cu toamna anului 1994 s-a derulat Programul Individual de Parteneriat România - NATO, care avea să pună bazele de cooperare cu  noua alianță. Din acel moment se trecea la o nouă concepție de organizare și dotare a Armatei române . 

Astfel în  anul 1996 datorită marilor  transformări care au avut loc  în organizarea Armatei române, (Comandamentul Armatei a 3-a se desființează ), Regimentul 46 Transmisiuni nu mai are  „obiectul muncii” în această zonă, ca și  pentru o mare majoritate de MU și U din Craiova, fiind astfel subordonat SMFT, fiind chiar „pe picior de desființare” a unității. Dar  datorită eforturilor făcute în acea perioadă  de către cadrele din conducerea regimentului și a înțelegerii manifestată de structurilor militare superioare,  s-a reușit salvarea unitățiiși păstrarea locurilor  de muncă pentru tot  personalul.

În această situație colonelul Matei Ion – șeful Secției Trs la SMFT, a intervenit și propus ca unitatea să fie subordonată acestui eșalon, cu misiunea de a instala  Centru de Transmisiuni al SMFT în situația dislocării  într-un raion. Comandamentul Transmisiunilor nu a putut oferi alte alternative de  unități de profil, iar alte situații nu mai erau la dispoziție (corpurile de Armată  nou înființate și-au preluat fostele unități de transmisiuni și astfel Corpul 3 Armată și-a păstrat Batalionul 29 Trs), iar R 46 Transmisiuni a rămas disponibil în Craiova.

Pentru a verifica capacitatea unității privind îndeplinirea acestor noi misiuni, cu ocazia  unei aplicații strategice conduse de Comandamentul Transmisiunilor „Zenit  97” se decide ca efectivele și cu tehnica din dotare (conform cerințelor aplicației la acest eșalon ), să se deplaseze pe roți pe ruta Craiova , Alexandria, București (tehnica auto era precară, de la GAZ 66-ZIL, SR- DAC ) urmând să instaleze un Centru de Transmisiuni Mobil în incinta SMFT. Gl lt Popescu Mihail, ne-a atras atenția să nu deranjăm spațiile verzi din cazarmă, dar să asigurăm  toate legăturile de comandă și control (construirea liniilor telefonice și telegrafice prin copacii existenți și prin clădiri, exterior și  interior, în toate  birourile în care erau dispuse organele de comandă, precum și interconectarea acestora la STAR cu MU și U care participau la această aplicație).

Culmea dispozițiilor, a constituit faptul că hrănirea  efectivelor și a personalului s-a asigurat cu forțe proprii  (în incinta SMFT, din mijlocul capitalei să hrănim efectivele din bucătăriile rulante, în cazarmă existând doar o popotă pentru personalul  propriu). Instalarea mijloacelor de capacitate mare  (R -404, R- 140, R 118 și  Autospecialele din Centrul de Transmisiuni tip Armată, în curtea fostului SMT, corturile pentru întregul personal de odihnă și deservire a hranei) toate acestea au constituit o enigmă atunci. Centrul  de Transmisiuni astfel instalat a fost vizitat de toată conducerea SMFT, iar  eforturile depuse au fost  încununate de aprecieri din partea unor mari comandanți, gl  Popescu Mihail (șef al SMFT, viitorul șef al SMG), gl Mureșan Mircea (șeful de Stat Major al SMFT, viitorul comandant al UNAp), misiune prin care personalul unității și-a dovedit încă odată  pe deplin profesionalismul și capacitatea de efort de care a fost capabil în momentele grele din activitatea lor .

Doresc să apreciez în toată această perioadă rolul pe care la avut Comandamentul Transmisiunilor prin integrareaunităților de transmisiuni, indiferent de eșaloane,  la aplicațiile tehnico-tactice organizate periodic, care au condus la armonizarea pregătirii specialiștilor de transmisiuni din arma noastră .

Pregătirea și profesionalismul  cadrelor din unitate au fost probate și cu prilejul participării personalului  din unitate, la diferite misiuni NATO, chiar  înainte de integrare.  Aș  vrea să prezint doar câteva aspecte elocvente pentru această unitate, fără a minimaliza rolul sau misiunile altor persoane, în fața cărora îmi cer  anticipat scuzele de rigoare. 

Prima misiune a Batalionului 26 Infanterie „Neagoe Basarab” din Craiova, comandat de lt col Pâlșoiu Ion în Angola a impus multe implicații majore și pentru familiile acestui personal. Dacă militarii din trupele aliate vorbeau cu familiile lor prin telefoane prin satelit, militarii români nu aveau această posibilitate, datorită  unei „slabe înzestrări “.  Legătura cu patria dragă România era asigurată cu o stație radio R 140 (1,5 – 30 Mhz) putere de 1 Kw care prin unda indirectă permitea transmiterea tuturor rapoartelor către eșaloanele din țară.

Se impunea însă atunci ca și militarii români, să beneficieze de aceleași condiții în scopul  creșterii moralului acestora și a liniștii familiilor lor, prin asigurarea unei legături directe cu acele zone îndepărtate.  Regimentul  46 Transmisiuni  era singura unitate din Craiova , care dispunea de un mijloc compatibil, astfel că s-au primit dispoziții pentru realizarea în cazarma 878, din strada Vasile Alecsandri, această legătură telefonică atât de necesară.

Astfel, militarii români aflați în această misiune și familiile acestora își amintesc cu drag de momentele când veneau la punctul de control și de la un telefon F-1600 comunicau între ei. Toate acestea au presupus multe eforturi, (o planificare pusă de comun acord, înștiințarea familiilor, asigurarea unei legături de calitate etc.), această legătură fiind evidențiată și de specialiștii din NATO, care au rămas surprinși, neavând cunoștință de  existența unor asemenea  posibilități, (aceste mijloace din dotarea Armatei române, nu mai existau în nomenclatoarele NATO, ca prin unda indirectă să se poată  realiza o legătură sigură, pe care ei o asigurau  doar prin satelit).  A fost o provocare la care personalul unității a răspuns prezent și care i-a adus un prestigiu deosebit în fața multor olteni.

A urmat  ulterior dotarea unităților participante la misiunile  NATO  cu tehnica  specifică, compatibilă cu trupele aliate.  

Transformările  făcute în Armata  româna continuă , apar noi unități se desființează altele și astfel se consideră că Regimentul 46 Transmisiuni din Craiova este „ prea departe”  pentru a asigura toate nevoile de legături mai ales la pace ale SMFT.  Astfel prin Ordinul MS 34/29.03 200, unitatea se transformă  în Baza 14 Instrucție Transmisiuni, subordonată Școlii de Aplicație de Transmisiuni, Informatică și Război Electronic, cu sarcina de instruire și pregătire centralizată a tuturor specialiștilor militari în termen.

Astfel această unitate este supusă la o nouă încercare, în perioada 27-28.06 2001 a încorporat în 2 zile 1567 de tineri recruți pentru o instruire de 4 luni. Eforturile au fost mari! Abia s-au găsit paturi și ținută de echipare, au fost repuse în funcțiune pavilioanele din cazarma  Făcăi, ale fostul Liceu Militar (cedat unei facultăți particulare), un pavilion din cazarma UM 01266, au fost detașate cadre-instructori, dar slavă eforturilor depuse de întregul personal totul a decurs normal. Situația a  continuat în același ritm și în octombrie 2001 s-au încorporat  890 de recruți, apoi în iulie 2002 -1084 de tineri, în noiembrie 2002 – 1063 de militari au depus jurământul militar, ca apoi în martie să fie încorporați -1135 militari, ulterior seriile de pregătire au început să scadă ca număr.

În această situație începând cu  luna august 2005, Baza 14 Instrucție Transmisiuni se transformă în Batalionul Instrucție Transmisiuni, având misiunea  de pregătire și instruire a viitorilor militari voluntari din Armata României .

Precizez că aceste noi unitățiși-au desfășurat activitatea în cazarma 878 din str. Vasile Alecsandri, iar la comanda lor au fost numiți col Haizman Dumitru și odată cu înființarea batalionului,  lt col  Dincă Gheorghe. Aceste unități care au continuat tradițiile de luptă ale Regimentului 46 Transmisiuni au înființat și un muzeu unde cadrele care  și-au desfășurat activitatea în această cazarmă își regăseau unele amintiri din activitatea lor.              

Aici se încheie existența scurtă a regimentului, care a durat doar 20 de ani,   dar pentru multe  cadre de transmisiuni ale armatei din acest oraș a însemnat un mare pas, poate o mare realizare, multe au obținut funcții și grade mari, dar acum sunt în rezervă sau retragere.Toți merită aprecieri și considerații pentru ce au făcut în funcțiile pe care le-au îndeplinit în  Regimentul 46 Transmisiuni.

Am aflat,  că odată cu înființarea în această cazarmă a Liceului Militar (foarte benefic pentru zona noastră), tradițiile acestor unități care au funcționat în cazarma 878 din str. Vasile Alecsandri ar fi fost transferate la Sibiu! Acolo să ne căutăm  noi oare tradițiile, deși UM 01662 Craiova există încă în aceeași cazarmă!?

Consider, că și Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, trebuie să se implice în  reconstituirea tradițiilor de luptă ale  MU și U care au funcționat în această zonă pentru a determina unitățile existente în prezent în  aceleași cazărmi din Craiova  (sau un alt muzeu  al garnizoanei), să respecte tradițiile unităților care au funcționat anterior în această zonă, altfel multe cadre din unitățile desființate nu-și vor mai regăsi filele trecutului și vor fi dați uitării. Atunci, CINE SĂ PREZINTE ȘI CUM O ISTORIE A UNEI ARMATE DIN ACEASTĂ PERIOADĂ  !? „ NOI UNDE NE VOM REGĂSI  TRECUTUL“?. Dacă noi cei prezenți, cei care mai știm câte ceva din acest trecut nu facem nimic, atunci cine ?

 

                          SĂ NE AMINTIM DE …..„SCORPIONII ROȘII”

 

 


Afganistanul – un tărâm îndepărtat din Asia Centrală, pe care „Scorpionii Roșii” nu-l vor uita cu certitudine nicicând. Clima aspră cu variațiile ei puternice de temperatură, relieful arid în care predomină în proporție de 2/3 munții colțuroși, conflictele interetnice și confesionale sângeroase, făceau din Afganistan un ținut cu adevărat inospitalier.

Nici nu știu când au trecut două decenii de când România a început participarea cu forțe la misiuni de luptă în afara teritoriului ei național. Era pentru prima oară  după al Doilea Război Mondial, când militarii români îndeplineau acest gen de misiuni, care pe parcurs s-au dovedit a fi de mare risc.

Parlamentul României a aprobat atunci participarea cu personal și tehnică de luptă aparținând Ministerului Apărării Naționale, la ISAF1 , prin Hotărârea 38 din 21 decembrie 2001. În luna ianuarie a anului 2002, primii militari dislocați în teatrul de operații au fost cei din Plutonul de Poliție Militară și din Echipajul Aeronavei C-130 B Hercules, aflată în dotarea Forțelor Aeriene  Române.

 


Aeronava C – 130 Hercules

            Partea română a continuat dislocarea în luna februarie cu: stafful, detașamentul de informații militare, o echipă de control trafic aerian și două echipe de reconstrucție a provinciilor (PRT). Urmare a angajamentelor asumate, contribuția militară românească în cadrul acestei operații a crescut în mod progresiv. Astfel, în luna iulie 2002 a fost trimisă în Kandahar și prima unitate de infanterie a armatei noastre, Batalionul 26 Infanterie Neagoe Basarab­ „Scorpionii Roșii” din Craiova, sub comanda locotenentcolonelului Ciucă Ionel Nicolae.

 


Lt col Ciucă Nicolae împreună cu partenerul american la planificarea misiunii

 

Batalionul a participat la operațiaEnduringFreedom, în cadrul căreia a primit misiunea să asigure paza și securitatea Bazei Aeriene din Kandahar. La această misiune am avut onoarea și responsabilitatea să îndeplinesc funcția de șef de stat major al batalionului.

Toate fazele operației au reprezentat reale provocări, atât pentru cei care eram nemijlocit implicați, cât și pentru eșaloanele care au planificat sau au participat la planificarea misiunii. După ampla operațiune de dislocare a militarilor, tehnicii și resurselor logistice,  batalionul s-a instalat mai întâi într-o ,,tabără de tranzit” unde pentru început, nisipul fin al Kandaharului omniprezent s-a dovedit a fi primul nostru „inamic”. Apoi temperatura ridicată, lipsa unui suport logistic adecvat și a unei ținute corespunzătoare condițiilor misiunii, au creat dificultăți  majore efectivelor noastre la preluarea misiunii de pază și securitate a aeroportului din Kandahar.                                                                                 

Pentru executarea misiunilor am avut la dispoziție transportoarele amfibii blindate TAB-77 și TAB – 79, vehicule neblindate  ARO – 243 și 244,  precum și autocamioane și autospeciale pe șasiu de DAC, din dotarea batalionului. Nimic din toate aceste greutăți nu au înfrânt însă dorința Scorpionilor Roșii de a-și onora Armata și Țara.

 


TAB -79 pregătit pentru misiune

 

După ce a început  cu adevărat misiunea militarilor noștri în teatrul de război am realizat cât de prețioasă ne-a fost pregătirea făcută în țară, precum și experiența misiunilor anterioare. Minele antipersonal care se zăreau ieșind din nisip pe fâșia de siguranță a perimetrului aeroportului, exploziile bombelor de aruncător din apropierea zonei de campare, informările despre atacurile elementelor talibane asupra patrulelor exterioare, confirmau existența pericolelor care ne pândeau la tot pasul și dificultatea misiunii.

Relațiile de subordonare, dar și de camaradenie cu structurile partenerilor americani din cadrul Diviziilor 82 și 101Aeropurtate2, ședințele de planificare și analiză a misiunilor cât și informările la care participa comanda batalionului, împreună cu ofițerii de legătura și comandanții direct implicați în executarea misiunilor, au condus la ridicarea nivelului de cunoaștere și instruire, precum  și de  creștere a încrederii în nivelul de pregătire a celor 405 scorpioni.

Am învățat atunci din mers cum să respectăm și să aplicăm regulile din cadrul bazei Kandahar, cum să ne comportăm și să relaționăm cu aliații, dar și cum să ne autogospodărim din ce în ce mai bine. În timpul limitat care ne mai rămânea la dispoziție, încercam să comunicăm cu cei de acasă folosind mijloacele puține avute la dispoziție.

Schimbarea echipamentului individual cu o ținută adecvată condițiilor deșertice, reorganizarea taberei în urma redislocării contingentului român, dar și adaptările aduse mijloacelor de transport, au condus la creșterea încrederii în capabilitățile și abilitățile batalionului de a-și îndeplini misiunile. Ieșirea în afara bazei a sporit gradul de pericol, executarea misiunilor de patrulare ne-au adus în realitatea teatrului de război și a confruntării directe cu dificultățile reliefului, dar mai ales cu acțiunile ostile ale elementelor talibane.                                                                                                            

 Pe măsura creșterii operativității tehnicii și gradului de coeziune a subunităților, gama misiunilor s-a extins la executarea patrulărilor de zi și noapte în zona noastră de responsabilitate. În aceste condiții a fost posibilă planificarea și executarea unei misiuni de căutare, pentru identificare a elementelor talibane ostile, în cadrul operațiunii ,,Pelendava” cu durata de 72 ore.

Pe 6 octombrie 2002,  la 18 km depărtare de baza Kandahar primul transportor blindat din cadrul patrulei destinată de batalion, trecând peste o mină a făcut explozie, provocând rănirea a doi militari români și avarierea părții frontale a blindatului. A fost primul incident major în care au fost implicați „Scorpionii roșii”și care ne-a făcut să înțelegem mai bine riscurile și pericolele la care eram expuși.


 

Militarii B 26 I Neagoe Basarab „Scorpionii Roșii”

 

Din păcate în decursul timpului, pe teatrul de operații din Afganistan, „Scorpionii Roșii” au pierdut în Zabul câțiva camarazi dragi, care au plătit cu viața pentru îndeplinirea misiunilor primite. Ei sunt sublocotenenții p m : Constantin Laurențiu-Lixandru (05.05 2011), Marinescu Cătălin – Ionel (10.05 2011), Vulpoiu Claudiu-Constantin (30.03 2014).

La aceste pierderi suferite, se mai adaugăși cei trei artileriști, sublocotenenții post mortem : Costea Marin, Buică Constantin și Antonie Viorel – Cristinel, care și-au pierdut viața pe 23.11 2010 în Poligonul Cincu, pe când se pregăteau pentru o nouă misiune în Afganistan.

În cele aproape două decenii, peste 32.000 de militarii români din 37 de contingente au fost rulați, în bazele militare deschise pe teatrul de operații din Afganistan. Din păcate în acest timp au căzut la datorie 27 de militari români aflați în misiuni pe diferite teatrele de operații, iar alți 200 au fost răniți.

      În toată această perioadă, militarii noștri au făcut dovada pregătirii lor la standardele impuse de condițiile din zona acțiunilor de luptă, atât pentru îndeplinirea misiunilor în teren, cât și la nivelul structurilor de planificare și conducere integrate în comandamentele constituite în acest scop. Nu vom uita desigur, sprijinul acordat de camarazii rămași în unitățile din țară, care și-au continuat misiunea  lor de bază, apărarea integrității teritoriului nostru național, concomitent cu asigurarea sprijinului logistic și asistenței necesare trupelor dislocate în teatrul de operații.

 

Misiunea forțelor române în Afganistan va rămâne cu siguranță în manualele de specialitate, dar și în cărțile noastre de istorie, drept cea mai lungă și mai complexăoperație militară executată în afara teritoriului nostru național de după al Doilea Război Mondial. Prezența forțelor române de menținere a păcii peteatrul de operații din Afganistan s-a bucurat de respectul unanim al aliaților și partenerilor noștri de coaliție, precum și al comunității internaționale.

 Constatăm cu reală satisfacție că, rezerviștii militari sunt mândri de modul exemplar în care camarazii lor activi și-au dovedit profesionalismul, pentru a reprezenta cu cinste Armata română în teatrul de operații în această perioadă de două decenii.  În fine, să mai reamintim că din antichitate, continuând apoi în Evul Mediu și până în zilele noastre, Afganistanul a atras numeroase intervenții armate cu pretenția de restabilire a  ordinii sociale. Toate marile puteri ajunse aici de peste mări și țări, au lăsat în urmă după părăsirea teritoriului afgan, o situație mult mai gravă decât cea pe care o găsiseră la venirea lor aici!

 

* * *

 

Note:

1.ForțaInternațională pentru Asistențăși Securitate din Afganistan;

2.Divizia 82 Aeropurtată americană, cu dislocare permanentă la Tampa în Florida și Divizia 101 Aeropurtată americană, ambele divizii intrate de mult în istorie prin contribuția lor decisivă la Operația „Market Garden” din perioada 17-25 septembrie 1944 în timpul celui de – al Doilea Război Mondial.

 

 


 

 

MARI PERSONALITĂȚI ISTORICE

 

Motto

Viața mea a fost o luptă continuă, în scopul

de a croi pentru România un loc în viața lumii,

apărându-i totodată interesele sale naționale”

Nicolae Titulescu

                                NICOLAE TITULESCU

140 DE ANI DE LA NAȘTEREA

MARELUIDIPLOMAT ROMÂN


 

 

 

Nicolae TITULESCU a fost una dintre multele personalități emblematice pe care Oltenia noastră istorică le-a dat de-a lungul timpului României și comunității internaționale.S-a născut în urmă cu 140 de ani, pe 4 martie 1882 la Craiova,  în familia avocatului Ion Titulescu și Maria Urdăreanu. Ion Titulescu-tatăl era descendentul unei familii de moșneni și fiu al protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit pe rând funcțiile de prefect al Județului Dolj, președinte al Curții de Apel din Craiova și deputat în Parlamentul României pe timpul guvernării lui Ion C. Brătianu.

Conștienți de calitățile intelectuale excepționale ale fiului lor, părinții săi se hotărăsc să depună toate eforturile pentru a-i asigura acestuia condiții optime pentruînvățătură. Prin urmare copilul își începeșcoala la Pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le susținea la Școala Primară „Obedeanu”.A urmat apoi cursurile Școlii Gimnaziale începând cu anul 1893 și ulterior pe cele ale prestigiosului Liceu„Carol I”din Craiova.

Tânărul Nicolae și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei șidesigur vacanțele gimnaziale și liceale, în localitatea Titulești (azi Nicolae Titulescu) din județul Olt, la moșia cumpărată de bunicul său Nicolae Economu. La rândul lui tatălsăuavea să-i lasemai târziu moștenire proprietatea, ca o alternativă de existență.

 


Casa Memorială„Nicolae Titulescu”

Grație rezultatelor obținute în anul 1900 la examenul de bacalaureat,eminentul elev Titulescu Nicolae a fost declarat primul „Premiant de onoare”. Cu acea ocazie, absolventulobțineași o bursă de studii la Facultatea de Drept„Sorbona”, din Paris, ale cărei cursuri le-a urmat și absolvit în mod strălucit, fiind îndrumat timp de 5 ani, de renumiții juriști MarcelPlaniolși Charles Lyon-Caën. În anul 1903 cu prilejul unui concurs la care au participat toate Facultățile de Drept din Franța, obținea Premiul „Ernest Beaumont”. Titulescu a surprins și a impresionat atunci juriulși lumea academică, cu lucrarea sa intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeiasingură, fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.1

În ianuarie 1905, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caënlui Titulescu cu teza „Essai sur unethéorie des droitséventuels” („Eseu asupra dreptului de proprietate”), i s-a decernat titlul de Doctor în drept civil al aceleiași instituții de învățământ superior, obținândși aprecierea cea mai înaltă: „magna cum laude”.

Nicolae Titulescu a fost un remarcabil om politic, jurist și profesor, cel mai mare diplomat român din istorie, fost ministru de externe al țării în mai multe rânduriși singurul președinte al Ligii Națiunilor, reales în două mandate consecutive, fapt nemaiîntâlnit până la acea dată!

Titulescu a fost cu adevărat un om devotat trup și suflet României. În pofida ostilității crescândecu care a fost confruntatdin partea opozanților, precumși a izolării sale politice, el și-a creat un adevărat univers de idei și acțiunea sa politică,  a depășit de multe ori granițele țării noastre.

Orator inegalabil, diplomat de talie internațională și om cu un caracter desăvârșit, Titulescu a militat permanent pentru pace și instaurarea unor relații de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică, în scopul protejării granițelor României. Tot lui i se datorează și lansarea conceptului Europei Unite, printr-o abordare cultural-spirituală comună. Grație realizărilor sale excepționale în domeniul diplomației, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru generațiile care aveau să-i succeadă, un reper de mare prestigiu al României și considerat de mulți istorici drept cea mai importantă personalitate a perioadei interbelice.

În răstimp va fiinițiat în masonerie și apoiatrasîn Loja masonică din Paris2.  Concomitent își aprofundează cunoștințele de limbi străine, pentru care avea o predispoziție nativă, ajungând să vorbească la perfecție franceza, engleza, germanași italiana.La începutul anului 1905, dupăcese întoarce în țară se înscrie în barou, apoi pe 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil al Universității din Iași, la catedra eminentului jurist Dimitrie Alexandrescu.

În 1907 editează la Craiova ziarul „Țăranul”, în care  susțineacu tărie cauza țăranilor români. O serie de aspecte publicate în jurnal, se vor regăsi ulteriorși în lucrarea „Problema responsabilității juridice a statului și a comunelor cu privire la ultimele răscoale țărănești”. Tot în anul 1907 revine în București, unde doi ani mai târziu intră în politică, iar în 1912 avea să câștige un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu devenind astfel deputat de Romanați. Primul lui discurs ținut în Parlament despre „Poziția României față de evenimentele din Balcani, a avut un succes pe care Take Ionescu imediat l-a remarcat :


„Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”. 3

Apar  în această perioadă și primele idei reformatoare ale lui Titulescu cu privire la învățământul juridic din țara noastră, materializate în lucrările sale: „Observațiuni asupra reorganizării facultăților de drept” și „Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică”, dar și în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, începând cu anul 1905 la Facultatea de Drept din Iași. Profesorul Titulescu a militat pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor și  realizarea unor prelegeri atractive. De asemenea el a cerut stabilirea unor criterii clare de etică profesională, precumși renunțarea la ideea de a considera textul de lege ca fiind unicul obiect al cursurilor din domeniul științelor juridice.Titulescu s-a făcutremarcat bunăoară și prin abordarea progresistă a prevederilor Codului Civil, propunândintroducerea unor noțiuni de sociologie, care conform argumentelor sale, ar fi fost menite să inducă specializări care să ne apropie de nivelul facultăților similare din străinătate.

Pe 29 aprilie 1907 avea să se căsătorească cu Ecaterina  Burcă, originară din Roșiorii de Vede, fiica unui renumit proprietar din Tituleștii de Olt. Cei doi au format  unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale începutului de secol XX din țară. Pe parcursul întregii carierei sale politice, soția  Caterina l-a susținut din umbră cu delicatețe, dar și cu fermitate,fiind cel dintâi critic care îi asculta discursurile devenite apoi celebre, autentice opere oratorice pe care pasionații de istorie încă le mai studiază și astăzi  în școli. Pe 13 aprilie 1909, Titulescu avea să obținăși titlul de Docent al Facultății de Drept din Iași, în urma unei hotărâri semnate de ministrul Educației, Spiru Haret, apoi va fi transferat la catedra de drept civil a Universității din București.

Pregătirea sa excepțională în domeniul juridic îl va propulsa în mod firesc către un nou succes, devenind și un renumit avocat, pe baza pledoariilor sale extrem de convingătoare susținute la tribunalelor din țară, dar și din străinătate unde și-a etalat și talentul său oratoric.

În anul 1909 intra în politică, ca membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, unde s-a manifestat ca adept înfocat al promovării reformelor sociale și economice. În remarcabilele sale discursuri, susținute atât din calitateasa de deputat cât și din cea de avocat,a militat pentru ideea corelării între dezvoltarea statului și evoluția evenimentelor sociale și politice. Din  punct de vedere al sistemului electoral, Titulescu susținea cu tărie introducerea votului universal, iar din perspectivă socială a pledat în repetate rânduri pentru împroprietărirea țăranilor. În același timp el erașiapărătorul micilorproprietari, susținândacordareaunor plăți compensatorii în raport cu pagubele pricinuite  moșierilor în Răscoala din 1907.

Fiind consecvent și loial convingerilor sale, Titulescu deveniseși un fervent susținător al românilor noștri ardeleni. Discursul intitulat sugestiv, „Inima României”, rostit la Ploiești în mai 1915, surprinde prin esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

În anul 1917 Titulescu este numit ministru de Finanțe în guvernul Averescu, pledând pentru reforma fiscală cu caracter național în toate provinciile românești, prin repartizarea sarcinilor financiare după principiile echității și creșterii impozitelor directe, rămânând astfel unul din cei mai tineri miniștri de finanțe din istoria României.

În vara anului 1918 pleacă la Paris, unde activează ca membru al „Consiliului Național Român”,înființat împreună cu mari personalități române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille. Scopul organizației era acela de a propaga în rândurile opiniei publice internaționale, dreptul poporului român la unitatea națională,  consiliul fiind recunoscut la acea vreme de către toate guvernele puterilor aliate, ca organ plenipotențiar al națiunii române.

Remarcabilele eforturi ale patrioților români au fost încununate la1 Decembrie 1918, când se va formaRomânia Mare. La temelia acestui edificiu, alături de regele Ferdinand I, regina Maria, Ion I C Brătianu, Iuliu Maniu, stă la loc de cinste și numele craioveanului nostruNicolae Titulescu.

Între timp primește prima sa misiune diplomatică, fiind desemnat delegat la Conferința de Pace de la Parisși mediator de pace după Primul Război Mondial.

Pe 4 iunie 1920,Ion Cantacuzino(ministru de Externe fără portofoliu)4șiNicolae Titulescu(fost ministru de Externe)au semnat din partea delegației române Tratatul de la Trianon, care avea să consfințească pe vecie din punct de vedere juridic, Unirea Transilvaniei cu Țara. Tocul cu care marele nostru diplomat a semnat actul istoric de la Trianon, îl regăsim astăzi expus la loc de cinste în Muzeul Olteniei din Craiova.

Delegația română în timpul consultării documentelorTratatului de la Trianon

 

Și tot din anul 1920, Titulescu devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societății Națiunilor,înființată în urma Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919, precursoare a Organizației Națiunilor Unite din zilele noastre.

De altfel, diplomatul român a fost delegatși la lucrările majorității sesiunilor Consiliului Ligii Națiunilor, poziție pe care a ocupat-o până în 1936.

Începând cu anul 1922, Titulescu se va dedicat rup și suflet problemelor fundamentale ale politicii noastre externe, din calitatea sa de diplomat și ministru de externe.

 A fost numit apoi ministru extraordinarși plenipotențiar al României la Londra (1921 – 1927 și 1928 – 1932), devenind punctul de referință al politicii externe a României. Titulescu a militat permanent pentru punerea în practică și respectarea prevederilor tratatelor de pace, iar cu prilejul conferinței anglo-sovietice din 1924și-a exprimat cu claritate opțiunea pentru reglementarea relațiilor cu Uniunea Sovietică. A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris și Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalități politice europene. La Praga și Belgrad a făcut posibile înțelegerile dintre statele sud-est europene.

Trebuie să mai subliniem neapărat că, în discursul lui Titulescu, talentul oratoric era înnobilat de stăpânirea perfectă a noțiunilor și conceptelor cu care opera în discursurile sale, fapt ce a determinat auditoriul să îl asculte de fiecare dată cu maxim interes, făcându-ldeosebit de apreciat în toate forurile internaționale.Titulescu s-a dovedit de asemenea un vizionaral evenimentelor, cu un spiritanticipativ de excepție, aducând în discuție idei care, peste ani aveau să confirme  pe deplin predictibilitatea spuselor sale.Titulescu s-a făcut remarcat și prin iubirea față de țara sa natală, perspectivă prin care a judecat și propus soluții viabile pentru depășirea unor evenimente importante, care priveau interesele românești pe plan mondial.

În anul 1926, la Capșa, în fața unui suc de portocale, Nicolae Titulescu se confesa lui Octavian Goga: ,,Pe Brâncuși n-am reușit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobișnuit în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înțeleg limbajul... Și în fața lumii occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot, fac pe papagalul! E inadmisibil. Va trebui să învăț problema acesta: să învăț vocabularul creației lui, să știu ce vrea, să înțeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!”.5

La numai doi ani de la această discuție, în 1928  aflat la Paris, Nicolae Titulescu l-a invitat pe Constantin Brâncuși la un dejun în compania diplomaților Alexandru Stănescu și Vintilă Russu-Șirianu. Cei doi au discutat preț de câteva ore, timp în care Titulescu a încercat să descifreze câte ceva din tainele creației „Meșterului Manole”.

După adoptarea Pactului Kellogg-Briand  din 27 august 1928, privind scoaterea războiului în afara legii, Titulescu a militat pentru semnarea acestuia și de către România , fapt care s-a petrecut pe 4 septembrie 1928.

Marele nostrudiplomat a lansat idei deosebit de originale, atât din poziția de ministru de externe al României, cât și din cea de președinte al Ligii Națiunilor, idei care se refereau la colaborarea efectivă a popoarelor pe plan economic și politic prin acorduri biși multilaterale. Titulescu a promovat cu fermitate principiul indivizibilității păcii prin coalizarea tuturor țărilor care aderau la un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune, condamnarea oricărei politici revanșarde, toate fiind concretizate în reglementări internaționale ca modalitate de menținerea păcii. Titulescu era și adeptul înțelegerilor regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante și a Înțelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea unor structuri suprastatale. El a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Națiunilor, în privința primejdiei fasciste și hitleriste, reprezentată în Europa de regimurile lui Mussolini și Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.

În anii 1927-1928 și 1932-1936, Titulescu a fost numit în funcția de ministru al afacerilor externe, contribuind la dezvoltarea relațiilor cu țările vecine, dar și cu țările Americii Latine, materializate prin deschiderea a numeroase legații, prima fiind cea de la Rio de Janeiro în anul 1928, ulterior  în Argentina, Chile, Mexic, Peru și Uruguay.

În toamna anului 1930 este ales Președinte al Societății Națiunilor, cu mare majoritate de voturi, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcție, caz unic până în acel moment. În anul 1931 a fost însărcinat cu formarea guvernului, însă soluțiile sale nefiind bine primiteîși depune mandatul și se întoarce la Londra, apoi devine  din nou  ministru de externe, postură  în care activează până pe29 august 1936, când va fi demis de către forțele ostile, care nu agreau politica sa de pace și apropiere de toate țările vecine.

În anul 1932 la Conferința internațională a dezarmării, desfășurată în condițiile pericolului fascismului și al extinderii războiului în Europa, Titulescu surprindea prin susținerea propunerii, făcută de ministrul sovietic de externe Litvinov, pentru definirea agresorului, care se finalizează prin semnarea actului la Londra, în iulie 1933. În mai 1934, în baza unei înțelegeri între Titulescu și Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relațiilor diplomatice, care fuseseră întrerupte pe 31 decembrie 1917. În același timp tratatul mai prevedea accesul trupelor sovietice pe teritoriul României, pentru „a sprijini” Franța și Cehoslovacia în situația că acestea ar fi atacate de Germania.  Cel mai înverșunat opozant a lui Titulescu în acea perioadă a fost, Mihail Sturdza membru marcant al Mișcării Legionare.Răspunzând acuzele tot maivirulente venite din partea politicienilor vremii nemulțumiți de politica externă promovată, Titulescu a replicat atunci:

„Dați-mi o politică internă bună și vă voi da o politică externă și mai bună!”Dar cinesă-l înțeleagă?

Pe 16 mai 1935 se semnează pactul de asistență prin care Uniunea Sovietică și Cehoslovacia se angajau să-și acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la care și România și-a dat adeziunea prin intermediul lui Titulescu. În același an, realismul gândirii lui Titulescu și activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie din Iași să adopte pe 7 februarie hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, cu sprijinul altor personalități politice ale vremii. Din păcate însă, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea   acestei propuneri pentru diplomatul român de largă recunoaștere națională și internațională. În anul 1935 Nicolae Titulescu devine membru titular al Academiei române, o postură de mare prestigiu, pe care o merita cu prisosință.Titulescu a mai fost distins ulterior și cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Atena și Bratislava. Anvergura personalității sale internaționale l-a propulsat firesc, în funcția de președinte al Academiei Diplomatice Internaționale și președinte de onoare al Comitetului Român al Conferinței  Universale pentru Pace.

Ajuns la apogeul carierei sale, forțele de dreapta din țară își întețesc atacurile la adresa lui Titulescu.Mai mult, la aceste acțiuni se raliazăși Carol al II-lea, care le-a cerut lui Constantin Argetoianu (concitadin al lui Titulescu) și Octavian Goga să-l îndepărteze din toate funcțiile oficiale. Titulescu a fost criticat cu vehemență și de primul ministru –Gheorghe Tătărescu, reproșându-i apropierea nepermisă față de Moscova și că nu îl consulta cu privire laprincipalele probleme de politică externă ale României.  Copleșit de atâtea acuze că s-ar fi apropiat prea mult de Uniunea Sovietică și îngrijoratde avertismentele repetate la adresa sa venite din parteadetractorilor săi, dar și a șefului legionarilor-Horia Sima,Titulescuhotărăște în cele din urmă să ia calea exilului. Ajunge mai întâi în Elveția, apoise  stabilește la Cannes în Franța.Și dacă ar fi rămas în țară, cine știe dacă n-ar fi avut aceeași soartă precum ce a istoricului Nicolae Iorga.

Cariera diplomatului român s-a terminat în mod abrupt aici, deși ea fusese circumscrisă permanent dragostei de țară, convingerilor sale pacifiste și mai ales contracarării încercărilor revizioniste. Această poziție fermăi-a atras din partea Germaniei și Ungariei numeroase amenințări la viața sa. Înlăturarea brutală a lui Titulescu a dat la iveală încrengătura monstruoasă a dușmanilor politicii sale externe, care se situau de fapt pe o poziție contrară intereselor reale ale țării noastre. Va trăi pe bună dreptate în continuare, cu sentimentul că traiectoria vieții lui politice și diplomatice a fost abrupt întreruptă. Chiar și în aceste condiții el a continuat să primească dovezi de simpatie atât din țară cât și din străinătate, însă instalareadictaturii fasciste în România îl va trimite în cele din urmă în uitare.

Participanții la Adunarea de Constituire a Micii Antante

Participanții la semnarea actului înființării „Mica Antantă”!

Să mai subliniem că, Titulescu a manifestat și anumite limite ideologice determinate în special de condițiasa socială, de educația,  mediulși condițiile concrete ale epocii în care a trăit. Permanents-a făcut însă remarcat prin modalitatea de abordare a numeroaselor  probleme majore ale vieții politice românești  în consens cu patriotismului său remarcabil, al realismului și lucidității sale de excepție. El a izbutit astfel, prin numeroase demersuri  diplomatice să-și spună părerea  despre români în mod răspicat:

Aflați de la mine că românii suportă toate suferințele, dar tot eu vă spun că ei nu vor accepta niciodată nedreptatea.”

În Testamentul său redactat pe 5 ianuarie 1940 la Saint Moritz în Elveția, Titulescu preciza:„În ce mă privește, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 și 1920, doresc să fiu îngropat la Brașov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repausul etern, este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea.6

A continuat să trăiascăîn singurătate la Cannes, departe de țara pe care a iubit-o și a reprezentat-o ani la rând cu demnitate și strălucire.Supraviețuind la două atentate de asasinat,Titulescu se stingea din viață, după o lungă și grea suferință, pe17 martie 1941 la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail“ din același oraș. În pofida dorințeisale testamentare, regimul politic al vremii nu a fost din păcate de acord cu înhumareaîn țară.Și totuși, după mai bine de 50 de ani de la trecerea la cele veșnice, pe 14 martie 1992, rămășițele  pământești ale lui Nicolae Titulescu au fost aduse în țară și reînhumare în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, conform dorinței exprese a marelui nostru diplomat și om politic.



Mormântul lui Nicolae Titulescu din Șcheii Brașovului

 

Ulterior, au fost aduse de la Marsilia în țară și osemintele soției  sale Ecaterina Titulescu, acestea fiind depuse în același mormânt cu cele ale soțului, aflat în incinta bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Adulat de majoritatea românilor, dar și contestat adeseacu vehemență de opozanții săi, Nicolae Titulescu  va rămâne pentru noi, un titan al diplomației românești interbelice, de care suntem cu adevărat mândri.

Numele său înnobileazăși în zilele noastre numeroase sedii ale instituțiilor de învățământ, cultură, administrative, etc. din București, Brașov, precumși din toată țara, darși de dincolo de hotarele ei, întru aducere aminte a luiNicolae Titulescu*.

La Craiova, în urbea sa natală regăsim azi: Colegiul Național „Nicolae Titulescu”, Bulevardul „Nicolae Titulescu” și o statuie dispusă în parcul din fața Facultății de Agronomie, obiective care poartă cu mândrie numele marelui diplomat și om politic craiovean.

Astăzi prea multe personaje politice anoste, de îndoielnică factură intelectuală și morală ni se perindă prin fața ochilor, îndemnându-ne parcăsă nu uităm de valorile noastre autentic românești.

Personalitatea marelui diplomatNICOLAE TITULESCU a învins cu certitudine timpul, așa încât acumla 140 de ani de la nașterea sa,în Craiova,dar și în toată țara, se cuvine să ne aducem aminte cu respectde ilustrul nostru înaintaș!

 

 

Bibliografie:

1.   Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Editura Albatros, București, 1999, pag  43;

2.   Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București 1966, pag. 6;

3.   Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Editura Politică, București, 1980, pag 17-18;

4.   Ion Cantacuzino (1863- 1934) medic și microbiolog, fondatorul Școlii românești de microbiologie și patologie, profesor universitar și membru al Academiei române. Tot el a înființat în 1921 și Institutul de Seruri și Vaccinuri, care purta numele renumitului om de știință;

5.   Pro și contra Titulescu, Editura Enciclopedică, București, 2002 (note biografice, adnotări, indice de George G. Potra), 481-482;

6.   NicolaeTitulescu, Testament, Saint Moritz-Eleveția, 1940.

 

*Notă:

Casa Memorială din comuna Nicolae Titulescu, continuă să se afle din păcate, sub semnul nepăsării și indolenței autorităților, care ar trebui să se ocupe de reabilitarea și repunereaei în circuitul valorilor noastre naționale! Va fi oare anul 2022 ultimul termen de finalizare a presupuselor lucrări?

 

Motto

Primul gând ce-l are Gândul

E gândirea s-o întâlnească

 

 

ȘTEFAN ODOBLEJA

DIVERSITATE ȘI UNITATE ÎN CIBERNETICĂ

 

Ștefan Odobleja s-a născut la 13 octombrie 1902, în casa unei familii dețărani fără multă știință de carte, din Valea Hoțului, județul Mehedinți. Până în anul 2004 satul s-a numit Valea Izvorului, iar astăzi localitatea poartă numele renumitului militar și om de știință.

Odo (drum, circuit în limba greacă veche) a făcut clasele primare în satul natal, cinci ani la rând a fost premiant. Urmează Liceul „Traian” din Turnu-Severin, făcând primele trei clase la curs de zi, iar celelalte în particular, din lipsă de mijloace materiale. Aici a învățat foarte bine limba franceză ceea ce i-a permis mai târziu să-și scrie și publice lucrările de valoare științifică inestimabilă la Paris, în Franța, în ciuda vicisitudinilor întâmpinate în țară.

 


Casa părintească și o fotografie de familie

 

Un profesor cu suflet mare, intuindu-i aptitudinile și perspectivele și cunoscându-i situația materială, l-a îndemnat să dea examen la medicină militară, unde va putea să obțină bursă, ceea ce a și făcut. Astfel, în perioada 1922-1928 a urmat cursurile universitare la Facultatea de Medicină din București, ca student bursier la Institutul Medico-Militar.

În anul 1928 își susținea teza de doctorat cu tema „Accidentele de automobile”, lucrare elaborată la Institutul Medico-legalși obține titlul de doctor în medicină și chirurgie prin prezentarea lucrării în fața unei comisii prezidată de prof. dr.Mina Minovici.

Medic militar, scriitor și filozof, Odobleja a fost precursorul mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o psihologia consonantistă.

Ca medic militar, timp de 18 ani a îndeplinit atribuțiile funcției de medic de regiment, timp în care a schimbat un număr semnificativ de unități și garnizoane militare, iar începând cu primăvara anului 1935 a fost medic recrutor în județul Caraș.

În această perioadă elaborează mai multe studii de specialitate pe care le publică în „Revista sanitară” la care a fost colaborator, dar și în Buletinul medico-terapeutic.

Prima sa carte, „La Phonoscopie, nouvellemethoded`explorationclinique” (1935), a fost editată la Lugoj și plasează fonoscopia printre cele mai eficiente metode de diagnosticare. Ulterior, lucrarea a fost tipărită și la Paris fiind dedicată fratelui său mai mare  Dumitru, care l-a îndemnat să urmeze medicina, să scrie cărți și care a murit de tifos exantematic în anul 1917, în timpul Primului Război Mondial. Lucrării i-a fost conferit „Premiul Medic General doctor Papiu Alexandru”, premiu ce se acorda celei mai bune lucrări scrise de un medic militar.

În anul 1937 a participat la cel de-al IX-lea Congres Internațional de Medicină și Farmacie Militară care a avut loc la București, cu lucrarea „Demonstration de phonoscopie”, primită cu mult interes de șeful delegației americane, doctor W.S. Bairbridge. Cu acest prilej a distribuit, participanților la Congres, un prospect în limba franceză anunțând apariția unei alte lucrări –„Psychologieconsonantiste”. Coincidență sau nu, cei doi medici militari americani participanți la congres (dr. W.S. Bainbridgeși dr. Rosenblueth), după anul 1940, au fost incluși în echipa de cercetare a matematicianului american Norbert Wiener - considerat azi părintele ciberneticii. Imediat după acest congres, Odobleja hotărăște să treacă la tipărirea celor două volume anunțate.

Prin lucrarea Psihologia consonantistă, apărută în anul 1938, a făcut publică prima variantă a concepției cibernetice generalizate și a demonstrat caracterul mulțiși interdisciplinar al acesteia”.[1]

Ca și cum greutățile materiale întâmpinate la începerea tipăririi lucrării n-ar fi fost suficiente, fără niciun motiv a fost mutat la Lipcani județul Hotin, în nordul Basarabiei. Toate explicațiile și stăruințele sale la forurile în drept au fost zadarnice. Și totuși, la începutul anului 1939, cele douăvolume erau tipărite în limba franceză, și aduse la cunoștință specialiștilor de pretutindeni prin cataloagele de cărți ale Editurii Maloine din Paris, precum și prin cataloagele comune, unificate, ale cărților publicate în Franța.

Noțiunea de fonoscopie a fost introdusă de Ștefan Odobleja, aceasta fiind dovada pentru care el are întâietate și trebuie considerat ca fiind precursor al ecografiei, metodă de diagnosticare ce are ca sinonime ultrasonografia și sonografia. Odobleja a studiat sistematic și a experimentat modul în care sunetul își modifică unele caracteristici când traversează organismul uman, putându-se astfel, identifica atât forma cât și consistența diferitelor organe și procese. Investigarea cu ultrasunete a fost folosită încă de atunci în inginerie și domeniul militar, cu mult timp înaintea aplicării lor în domeniul medical.

După publicarea celor două volume ale lucrării, din cauza caracterului pronunțat materialist al operei sale științifice, după anul 1940, Ștefan Odobleja este pus în urmărire atât de organele militare, cât și de agenții Siguranței, ba chiar este trecut pe lista neagră de către simpatizanți ai mișcării legionare, fiind suspectat de idei comuniste[2].

Printre preocupările importante s-a remarcat și dorința sa aprinsă de a contribui la îmbunătățirea structurii și activității instituției militare. În acest sens a publicat o serie de studii de specialitate în publicații militare, abordând problematica definirii celor două noțiuni și a interdependenței lor obiective. A analizat de asemenea raportul dintre cele două noțiuni și rolul lor în procesul de selecție a cadrelor militare. Studiile sale de psihologie militară au fost continuate până la izbucnirea războiului.

La 1 noiembrie 1941 este mutat de la Lipcani – Basarabia la Regimentul 36 Infanterie dislocat la Cernavodă. Ca medic al regimentului a acționat pentru pregătirea medicilor de batalioane și pentru asigurarea bazei materiale de campanie.

Unele momente apărute pe timpul operațiilor la care luat parte în Campania din Est l-au marcat, au născut întrebări care l-au frământat, iar răspunsul la acestea au determinat un anumit comportament.

Drumul până în țară, pe timpul retragerii de la Stalingrad și Cotul Donului, a fost un calvar supraomenesc, dar cu toate acestea a găsit puterea de a citi sau a scrie câte o disertație de psihologie, acesta fiind un mod de a uita de grozăviile trăite.

Ziua de 23 august 1944 l-a găsit la București, unde a participat alături de ceilalți ofițeri la întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste.

A fost numit medic șef al Ambulanței 37 Vânători de Munte de la Sibiu, iar la sfârșitul războiului a fost mutat la Centrul de recuperare din garnizoana Dej.

În primăvara anului 1945 a revenit în capitală având posibilitatea să-și reia documentarea la secția de Psihologie și Logică a Bibliotecii Universității din București. Aici a încercat să reînnoade legăturile cu personalități ale lumii științifice, dar majoritatea l-au primit cu răceală sau chiar l-au refuzat.

În condițiile date, la vârsta de 43 de ani, s-a împăcat cu ceea ce i s-a oferit ca medic militar și s-a stabilit în garnizoana Dej unde, în primăvara anului 1946 s-a și căsătorit cu o clujeancă cu care a avut 3 copii. În același an solicită retragerea în cadrul disponibilși mai apoi pensionarea definitivă. Se retrage în satul natal - Valea Hoțului din județul Mehedinți. Aici continuă să studieze, să scrie și să creeze, în mijlocul naturii, zona de văi și dealuri oferindu-i condiții mirifice. Și totuși, timp de 30 de ani, numele lui Odobleja nu mai apare în publicațiile de specialitate. Sunt anii în care acesta este uimit de asemănarea izbitoare dintre lucrarea sa, „Psihologia consonantistăși Cibernetica” lui N. Wiener. Supărarea omului de știință, frustrat de un mare merit, răzbate puternic din versurile poemelor pe care le-a așternut pe hârtie.

”În probleme despre suflet și-n probleme de gândire / Introspecția, hulita, dă puțin dardă simțire, / Pe când extrospecțiunea nu dă decât nălucire. / Văd o floare, e-o simțiresigură, nu subiectivă/Văd că văd e tot simțire și-i la fel de obiectivă.”spuneaȘtefan Odobleja în „Introspectiv și extrospectiv”.

După ce s-a retras din armată a început redactarea unei lucrări de mari proporții, „Logica rezonanței”, dar pe care nu a reușit să o definitiveze.

Începând din anul 1972, când a citit autobiografia matematicianului Norbert Wiener, Odobleja s-a dedicat demonstrării ideii că originea ciberneticii se află în psihologie și că „Cibernetica s-a născut în România în anul 1938” oglindită în lucrarea sa PsychologieConsonantiste. În acest sens, pentru a-și demonstra paternitatea, el a publicat o lucrare specială în care a prezentat într-un mod magistral tema anunțată, lucrare care a apărut chiar în anul morții sale –„Psihologia consonantistăși cibernetica”.

În august 1978 s-a desfășurat Congresul de cibernetică și sisteme la Amsterdam, unde s-au aniversat 30 de ani de la apariția ciberneticii lui Norbert Wiener. Datorită problemelor grave de sănătate, deși a avut toate formele internaționale de participare, Ștefan Odobleja a hotărât ca lucrarea sa „Diversitate și unitate în cibernetică”, să fie prezentată de un delegat, inginerul Stelian Bajureanu. După prezentarea lucrării lui Odobleja, asistența a scandat ”40 de ani de cibernetică”.

La mijlocul verii anului 1978, Ștefan Odobleja a fost internat la Spitalul Militar Central din București, fiind diagnosticat cu cancer la pancreas.Peste o săptămână s-a întors la Drobeta Turnu Severin conștient de boala pe care o avea.

A decedat în data de 4 septembrie 1978. Înmormântarea a avut loc pe data de 8 septembrie de Sfânta Maria Mică (sărbătoare creștină), cu onoruri militare.

Prin activitatea științifică în domeniul ciberneticii și-a atras ostilitatea regimului comunist, iar spre sfârșitul vieții s-a aflat sub supravegherea organelor de securitate.

Odată cu trecerea timpului ne-am dat seama tot mai mult de valorile operei sale. După trecerea lui în neființă, în toamna lui 1978, comentariile, în loc să scadă, s-au înmulțit. Poate și datorită faptului că, sub toate aspectele, cibernetica este astăzi o prezență tot mai vie” spunea Aristide Buhoiu (TVR), despre interviul cu doctorul Odobleja realizat anul 1978 – înainte de a muri și care a fost difuzat abia în anul 1982.[3]

Datorită contribuțiilor sale remarcabile, îndelung ignorate și nerecunoscute, Ștefan Odobleja a fost ales post-mortem, la 13 noiembrie 1990, membru al Academiei române.

Potențialul științific românesc a cunoscut o creștere continuă prin contribuția personalităților autohtone la știința mondială. Inteligența tehnico-științifică românească a investigat încă din perioada de după Primul Război Mondial aspectele cibernetice și a elaborat idei generale valoroase. Dacă prestigiul oricărei instituții este dat de calitatea celor care fac parte din ea, atunci acest adevăr este valabil mai mult ca oriunde în cazul Academiei Române, care, de la înființare și până în prezent, a numărat printre membrii ei ilustre personalități ale științelor, literelor și artelor, între care: … Ștefan Odobleja, descoperitorul ciberneticii[4]

În anul 2010, savantul Ștefan Odobleja a fost reînhumat în cimitirul ortodox „Sfântu Gheorghe” din Drobeta Turnu Severin în zona rezervată eroilor neamului. S-a săvârșit un act de dreptate, savantul fiind și unul dintre eroii celui de-al Doilea Război Mondial, ca ofițer medic în Armata română. De renumele său ne amintesc astăzi multe instituții de învățământ, cultură și științifice naționale și internaționale. Spitalul Clinic de Urgență Militar din Craiova5și bineînțeles, localitatea sa natală care astăzi îi poartă cu mândrie numele.

 

Notă:

[1]https://acad.ro/sectii/sectia14_informatica/sti/info_sectie.htm;

2Victor Săhleanu,Un dosar care rămâne deschis: Șt. Odobleja, în “Magazin”, anul XXIII, 20 octombrie 1979;

3Interviu transcris https://odobleja.ro/despre/obstacole-nedreptati;

4https://acad.ro/academia2002/acadrom/pag_ist_mem.htm;

5Un rol determinant în atribuirea numelui, prestigioasei instituții medicalel-a avut col med (r) Nicolae Cheiță, fost comandant al Spitalului Militar.

 

 

 

 

GENERALUL PETRE GIGURTU

UN SIMBOLAL INDEPENDENȚEI NAȚIONALE

 

Gl bg (r) Dumitru BĂLUȚĂ

 

Generalul Petre Gigurtu s-a născut la Craiova pe 25 august 1846 , provenind dintr-un neam de tătari, creștinați și împământeniți pe meleagurile noastre  oltene. Aici și-a petrecut copilăria, a  absolvit învățământul primar, gimnazial, precum și o parte din cel liceal. A părăsit apoi orașul său natal și a ajuns la Paris, unde și-a continuat studiile la Liceul „Louis le Grand”1,  în clasa de matematici speciale. După liceu îmbrățișează cu mult drag cariera militară  urmând  cursurile la renumita „Școală Militară Specială de la Saint Cyr”, pe care a absolvit-o în anul1868 cu gradul de sublocotenent. Își va continua apoi studiile militare la „Academia Militară de Stat Major din Paris”, pe care o va termina în anul 1873 cu rezultate foarte bune, prilej cu care a fost avansat la gradul de locotenent.

S-a căsătorit cu Olga2, soția cu care a avut împreună 7 copii. Ion Gigurtu, cel mai mic dintre ei avea să devină prim-ministru al României în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se poate spune pe bună dreptate că, cel din urmă copil a devenit în răstimp cel dintâi, grație aptitudinilor sale intelectuale excepționale.

Olga, soția generalului, provenea și ea dintr-o familie de intelectuali binecunoscută la vremea aceea, tatăl ei fiind Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu, iar mama, nepoata pictorului Theodor Aman.

Venise vremea Războiului de Independență din 1877-1878 și tinerii noștri s-au înrolat de voie de nevoie  în armată, avântându-se în crâncene lupte pentru neatârnarea țării.  Poporul român și-a mobilizat atunci circa 125 000 de  oameni, din care  aproximativ 66 000 au participat nemijlocit la bătăliile pentru cucerirea independenței. Jumătate dintre combatanții români au murit sau au fost răniți în timpul războiului. Și toate aceste sacrificii pentru ca urmașii lor să trăiască într-o țară liberă și nesupusă puterilor străine, dar să recunoaștem și pentru o brazdă de pământ pe care autoritățile vremii le-o promiseseră.

În timpul Războiului de Independență  îl regăsim pe căpitanul Gigurtu Petre, încadrat în statul major al Corpului 1 Armată,  mare unitate operativă cu sediul în Craiova, care  avea în structura sa unități  din toate județele Olteniei:  Dolj, Mehedinți, Romanați, Gorj, Olt și Vâlcea. Efectivele de luptători ale Corpului 1 Armată au luptat eroic în nordul Bulgariei, împotriva turcilor. După război, colonelul Petre Gigurtu a comandat Divizia 2 Infanterie. Pentru competența sa profesională manifestată în exercitarea actului de comandă, avea să fie avansat în anul 1902 la gradul de general de brigadă.

În anul jubiliar 1906, la  aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, Parlamentul României a votat în unanimitate acordarea unui credit  în sumăde 500.000 lei, destinat ridicării Monumentului Independenței la Craiova.

În anul 1907 pe când comanda Divizia 2 Infanterie, subalternii generalului Petre Gigurtu au fost suspectați de exces de zel în  intervenția  împotriva țăranilor răsculați, acesta motivând însă că el transmisese de fapt ordinele așa cum le primise de la comandantul Corpului 1 Armată!

Ulterior i s-a încredințat chiar lui comanda Corpului 1 Armată din Craiova, ocazie cu care a fost avansat la gradul de general de divizie.



Pe 30 august 1908 lua ființă la Craiova, sub președinția generalului Petre Gigurtu aflat încă în activitate, Societatea „Smârdan”,  reunind în rândurile sale veterani de război din Oltenia cu grade inferioare, care se cifrau pe atunci la circa 800 de membri.

 

Veterani ai Războiului de Independență în anul 1906

 

În cadrul acestei societăți s-a plămădit proiectul realizării prin subscripție publică, a celui mai reprezentativ  monument comemorativ al Războiului de Independență. Comitetul de inițiativă constituit în acest scop, l-a desemnat președinte de onoare pe generalul Petre Gigurtu apoi pe 20 octombrie 1908 comitetul a hotărât ca lucrarea să fie încredințată sculptorului Dimitrie Pavelescu-Dimo3.  După ce proiectul a primit acceptul regelui Carol I, în ianuarie 1909 la Castelul Peleș, pe 1 februarie s-a încheiat contractul ridicării monumentului, între președintele Comitetului de inițiativă, generalul Petre Gigurtu și sculptorul Dimitrie Pavelescu-Dimo. Prețul lucrării se ridicaatunci la valoarea de 150 000 de lei. Multe personalități și instituții ale vremii au susținut atunci financiar realizarea monumentului, care a fost turnat în bronz la Florența, în fonderia4 P. Lippi din Pistoia, în perioada 1909-1912, fiind la vremea respectivă cel mai mare monument militar din țară. După finalizare, grupul statuar a fost amplasat la intrarea  în Parcul „Bibescu” (actualul Parc „Nicolae Romanescu”).

Festivitatea dezvelirii monumentului a fost stabilită pentru ziua de 21 mai 1913, ora 14.30.În ziua inaugurării monumentului a sosit de la Vaslui o delegație condusă de Constantin Țurcanu, alias Peneș Curcanul, eroul din poezia „Sergentul” a lui Vasile Alecsandri. Veteranul Constantin Țurcanu împreună cu membri delegației au depus o coroană de flori în numele societății vasluiene,„Nouă și cu sergentul zece”, în prezența reginei și a unei însemnatepărți din familia regală. Despre  Peneș Curcanul, venit special de la Vaslui, rănit fiind în Războiul de Independență, s-a spus că ar fi fost îngrijit chiar de Majestatea Sa Regina Elisabeta.

Cu acel prilej, ministrul de Război a trimis un impresionant mesaj de mulțumire craiovenilor5.

Ziua dezvelirii Monumentului Independenței-21 mai 2013 -  a rămas cu adevărat o zi memorabilă, după cum ne stă mărturie „Programul oficial”:

„-Sosirea Majestății Sale Regina, a Alteței Sale Regale Principele Ferdinand, a Familiei Princiare și a miniștrilor. Vor fi întâmpinați la gară de către autoritățile militare și civile, de asemenea de către doamnele Craiovei. O companie a Batalionului 5 Vânători va da onorul, cu drapelul și muzica Regimentului Doljiu Nr.1; 

-De la gară cortegiul va merge la monument străbătând străzile: Carol I, Justiției, Unireiși Bd. Anastasie Stolojan (azi Bd. Știrbei Vodă); 

-În chioșcul regal se vor face prezentările: generalul Gigurtu îi va prezenta pe membrii comitetului, primarul va prezenta persoanele „de distincțiune”;

-P.S. Sofronie Craioveanul, episcopul Râmnicului Noului Severin, va oficia serviciul divin ce va preceda dezvelirea monumentului;

-Vor ține discursuri generalul Gigurtu (care va citi și mesajul din partea regelui Carol I, trimis cu acest prilej), primarul N.P. Guran și Principele Ferdinand;

-Vor defila: școlile de fete, Școala Normală de Învățători, veteranii „Nouă și cu sergentul zece” din Vaslui (fiind însoțiți de însuși Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu), veteranii din Moldova, veteranii Societății „Smârdan” din Oltenia, corporațiile de meseriași, ofițerii din garnizoană (fără trupe), trupa de detașamente venite din țară, elevii Gimnaziului Militar. La sfârșit vor defila trupele din garnizoană, în următoarea ordine: Batalionul 5 Vânători,Regimentul Doljiu nr.1, Regimentul 26 Rovine, Regimentul 1 Călărași, Regimentul 1 Artilerie, în cap cu bateria a 4-a (cea care a tras primul foc de tun din Calafat asupra Vidinului, la 15 mai 1877), Regimentul 9 Artilerie și Escadronul de tren; 

-După terminarea festivităților Majestatea Sa- Regina, Alteța Sa Regală -Principele Ferdinand și însoțitorii vor vizita parcul Bibescu, apoi se vor înapoia la gară de unde, cu un tren special, se vor înapoia în Capitală;

-Seara, de la ora 8:30, mare iluminație. Circulația este interzisă până la 12.00  noaptea pe străzile Carol I, Justiției și Unirei.”

 

La inaugurarea monumentului, circa 20 000 de craioveni au  asistat și au audiat cu lacrimi în ochi citirea mesajului ministrului de Război Nicolae Filipescu4și discursul generalului Gigurtu:

,,Sunt tot atât de mișcat și de recunoscător, că monumentul care se dezvelește astăzi în prezența iubitei mele soții – care a îngrijit cu atâta dragoste de tovarășii mei de luptă – se datorește obolului tuturor, mari și mici, și inițiativei acelora cari au luat parte la aceste falnice evenimente ce au fost încununate prin întemeierea Regatului Român, adăugând că monumentul reprezintă ……..clipa cea mai strălucită din istoria noastră.”6

 

Onoarea primirii defilării i-a revenit atunci bravului generalde divizie (r) Petre Gigurtu!

Petre Gigurtu a fost cu adevărat o personalitate remarcabilă a perioadei în care a trăit și și-a desfășurat activitate militară, social și politică. Prin intermediul soției sale, el s-a înrudit cu unii din cei mai influenți oameni ai vremii: Barbu Bălcescu, Nicolae Titulescu, Gheorghe Băicoianu. El a fost ales și președintele Jockey-Clubului și membru de onoare al Societății Muzicale române „ Hora”, fiind  și autorul prefeței volumului „Studiu asupra luptei de jos a cavaleriei”, scris de locotenentul Grigore Giormănianu.

 

În calitatea sa de președinte al Asociației Veteranilor Războiului de Independență, Petre Gigurtu a militat pentru colectarea banilor și a apelat la autoritățile vremii întru cinstirea memoria eroilor căzuți la datorie, prin ridicarea la Craiova a  celui mai reprezentativ monument al Independenței României.

 

 

 


 

Monumentul Independenței din Craiova; de sculptorul D. PAVELESCU DIMO

 

Opera sculptorului Dimitrie Pavelescu-Dimo, grupul statuar simboliza primele lovituri trase de tunurile române. Monumentul Independenței de la Craiova a fost în fapt dedicat nu numai artileriștilor, ci și tuturor eroilor români din Războiul de Independență.El a redat întâi de toate, evenimentul din 15 mai 1877, când domnitorul Carol I, după ce inspectase bateriile de la Calafat a ordonat începerea tragerii asupra cetății Vidinului. La ora 19.30 s-a deschis focul, începând cu tunul 1 din bateria a 4-a „Carol I”,  apoi a urmat tunul 1 din bateria „Mircea” și tunul 1 din bateria „Elisabeta”, toate bateriile erau din Regimentului 1 Artilerie.

Turcii au ripostat după a doua lovitură și duelul de foc a durat circa o oră, timp în care cinci obuze turcești au căzut în apropierea amplasamentelor bateriilor noastre. După ce s-a tras prima lovitură asupra cetății Vidinului, domnitorul Carol I a rostit: „Asta-i muzica ce-mi place!”, expresie care a rămas de altfel, celebră.

Monumentul realizat din bronz, avea o înălțime totală de 9,75 m așezat pe un soclu de beton cu latura de 8,6 m, amintindu-ne de primele lovituri de tun executate de artileria română, care prevesteau românilor, ivirea zorilor Independenței noastre naționale. Grupul statuar înfățișa o secțiune din poziția de tragere a bateriei „Carol I” de la Calafat și opt personaje, dintre care  patru erau servanți la două tunuri, asistați de comandantul bateriei a 6-a, căpitanul Zănescu;  în plan secund maiorul Iacob Lahovary, șeful operațiilor  Marelui Cartier General, împreună cu ministrul de Război, generalul Cernat, deasupra fiind așezată statuia lui Carol I.

Generalul de diviziePetre Gigurtu a trecut în rezervă în anul 1909, lăsând în urma sa o carieră militară de excepție.

Apoi avea să se înscrie în Partidul Conservator, fiind ales senator de Dolj în anul1918.  Generalul Petre Gigurtu devenise în acea perioadă, una din cele mai cunoscute și mai de seamă personalități ale orașului Craiova. În calitatea sa de președinte al comitetului de organizare pentru ridicarea monumentului Independenței din Craiova  a fost convins că va lăsa aici un simbol național pentru eternitate. N-a fost să fie așa însă, pentru că Monumentul Independenței de la Craiova, dispus în vecinătatea intrării principale a Parcului „Nicolae Romanescu”, avea să fie din păcate demolat de autoritățile comuniste în anul 1948.

Craiovenii au păstrat însă la Muzeul Olteniei, o machetă a Monumentului Independenței. În amintirea existenței acestuia, pentru  a marca 50 de ani de la demolarea grupului statuar, Primăria Municipiului Craiova a emis în anul 1998 Medalia Comemorativă „Monumentul Independenței”.7

La doi ani după trecerea la cele veșnice a lui Petre Gigurtu, în iunie 1920, generalul Aristide Razu, comandantul Corpului 1 Armată, îl pomenea pe marele dispărut ca fiind ,,…ostașul prin a cărui sârguință și dragoste de neam s-a ridicat la Craiova, cu obolul tuturor românilor, Monumentul care simbolizează Independența, Patria, și în special Armata, îi vor păstra o recunoscătoare amintire!’’

 

Note:

1. Tot aici își făcuse studiile liceale și sergentul voluntar Gheorghe Donici, Erou al Șarjei de la Robănești din 10 noiembrie 1916;

2. Scriitoare; a debutat în 1913 în primul număr al revistei „Ramuri” cu povestirea „Câte au dispărut de când mi-aduc aminte”, pe care a semnat-o cu pseudonimul „Ileana”, apoi a publicat tot sub Permanent, prozele: „O seară memorial”  (1913), „Mama Bălașa” (1913), „Tanti Sevastița” și „Mama Zinca Verbiceanca” (1914); în anul 1927 scotea un volum de proză în care îl elogia pe Nicolae Bălcescu;

3. S-a născut pe 19 iulie 1870 la Calafat și a decedat pe 1 septembrie 1944;

4. Topitorie, turnătorie;

5. „Lăudați fie inimoșii craioveni, care au voit să preamărească prin trăinicia bronzului, clipa cea mai strălucitoare din întreaga noastră istorie națională”;

6. DJDAN, Fond Colecția Manuscrise, nr 163, f 3;       

7. Realizată din tombac, cu diametrul de 60 mm, medalia a fost executată la Monetăria Statului și a fost opera gravorului Cristian Ciornei.

 

 

 

 

EVENIMENTE ISTORICE

 

HORA UNIRII

NU S-A MAI JUCAT ANUL ACESTA LA CRAIOVA

 

 

Anul acesta pe data de 24 Ianuarie am făcut parte din delegația care a reprezentatANCMR RFiliala Județului Dolj „Mihai Viteazul”și Cultul Eroilor, Filiala Dolj „Frații Buzești”, condusă dedomnul generalde brigadă Dumitru Băluță, la manifestările prilejuite de aniversarea a 163 de ani de  la Unirea Principatelor române. Desfășurată în condițiile impuse de pandemie, sărbătoarea a avut un program scurt ca durată, însă vremea deosebit de frumoasă  a adunat în Piața Unirii din Craiova un număr impresionant de localnici de toate vârstele. De la înălțimea soclului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avegheat în permanență, întreaga asistențăvenită să-l omagiezela această sărbătoare de suflet a românilor!



Cu acest prilej craiovenii și-au adus amintecu mândrie că, în urmă cu 165 de ani la Craiova se juca pentru întâia dată  Hora Unirii. Dar până să se ajungă aici entuziasmul unionist al craiovenilor s-a extins cu repeziciune continuând apoi să ardă ca o făclie, până la realizarea marelui nostru deziderat național. Situația internațională după războiul Crimeei (1853-1856) a creat oportunitatea românilor să-și reafirme dorința de unire. În acest context favorabil, Craiova ca centru politic al Olteniei și al doilea oraș al țării după București este cuprinsă de febrilitatea sentimentelor unioniste. Între timp numeroși revoluționari revin în țară spre nemulțumirea autorităților ruse care administrau vremelnic Oltenia, autorități care au recurs la arestarea directorului Operei, Teodor Teodorini, a actorilor Ion Vlăsceanu și Pavel Stoenescu.Retragerea rușilor din Oltenia în anul 1854, a descătușat și dorința de libertate a craiovenilor, așaîncât aceștia au declanșat numeroase revolte populare în perioada februarie-martie 1855 împotriva existenței unei garnizoane austriece în Craiova.

 Încercările disperate aleseparatiștilor, sprijiniți de austrieci nu a avut însă nicio șansă în fața valului unionist craiovean, care a înființat în primăvara anului 1857 Comitetul Unionist, în frunte cu Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chițu, etc.

Programul Comitetului Unionist din 10 aprilie 1857, intitulat „Dorințele românilor”, cuprindea între altele și o prevedere care stipula fără echivoc că numai reprezentanții poporului pot hotărî soarta acestuia, solicitând ca românii să fie reprezentați la tratativele Congresului de la Paris, chiar dacă nu fuseseră combatanți ai războiului. După o încercare nereușită a lui Gheorghe Chițu de înființare a unui organ de presă local cu titlu sugestiv „România”, pe 22 aprilie 1857 apărea la Craiova  ziarul „Oltul”, publicație care avea să devină în scurt timpo autentică tribună unionistă.

Alegerile ad-hoc desfășurate în perioada 14 – 18 septembrie 1857 au fost încununatedeeforturile unioniștilor, avându-i promotori pe pașoptiștii: Nicolae Cernătescă, Nicolae Pleșoianu, Grigore Lăceanu, dar și pe reprezentantul „opincii clăcașe” Nicolae Mazilu din Moțăței, care înzestrat cu înțelepciuneapopulară a primit girul tuturor celor care trăiau și simțeau românește. În ziua de 9 noiembrie 1857, Adunarea ad-hoc a votat în unanimitate programul de unirea Principatelor române.  A fost cel mai important prilej de exprimare a opțiunilor în favoarea unirii. Deputații olteni, indiferent de clasa ori pătura lor socială căreia îi aparțineau, au votat atunci fără rețineri Programul Național.

Acesta a fost motivul principal pentru care în seara zilei la Craiova era mare sărbătoare și entuziaștii locuitori și-au manifestat din plin bucuria votului, încingândaici Hora Unirii.

Scena s-a desfășurat în timpul nopții în fața Școlii Centrale1, prilej pentru pictorul Theodor Aman, martor al evenimentului, s-o surprindă și să o imortalizeze pe pânză cu măiestria-i caracteristică, fericitul eveniment!

Privind cu atenție tabloul, observăm partea în stângă josși portretul pictorului alături de membrii familiei sale, iar în partea dreaptă  jos, distingemși semnătura autorului cu roșu, datată: Th. Aman/ 1857.

Tabloul „Hora Unirii la Craiova”2 este opera pictorului Theodor Aman, participant la ac manifeeastă stare din 9 octombrie 1857.  Craiovenii s-au aflat atunci în mijlocul unei sărbători emoționale fără precedent, care avea să fie urmată și de alte manifestări menite să prevestească românilor actul Unirii Principatelor. Peste 5.000 de locuitori ai Craiovei (dintr-o populație de 25.000 de locuitori) s-au prins în hora bucuriei și a speranței. „S-a făcut unirea”, „A triumfat națiunea”, „Trăiască toți deputații”, erau scandări care puteau fi auzite și apoi consemnate în ziarul local „Vocea Oltului”: „Pretutindeni se vedea în flăcările torțelor și luminilor ardoarea cea vie și neporuncită de a străluci orele acestei zile pentru totdeauna memorabile. În multe locuri se vedeau pancarte pe care se citea în litere colorate: „Viva România”, „Trăiască deputații”, „Trăiască noul stat al României”. Mai cu deosebire strălucea în acea seară sala cazinoului Minerva, edificiul Teatrului Național, pe al cărui frontispiciu fâlfâia în cerul senin stindardul Moldovei și al Țării Românești, decorat cu zimbrul și bourul. […] Peste 5 – 6 000 de oameni din toate clasele societății se adunaseră la flacăra torțelor și în sunetul muzicii scandând cu toții: „Ura! Să trăiască Unirea! Să trăiască noua Românie!“.Steaguri decorate cu zimbrul și vulturul fâlfâiau pe multe din clădirile emblematice din Cetatea Banilor: Cazinoul Minerva, Școala Centrală, Teatrul Teodorini, Primăria, Spitalul Filantropia, precum și casele boierești, hotelurile și bisericile, care completau tabloul edilitar reprezentativ al Craiovei de la acea vreme.  La acestea se mai adăugau: casa Glogoveanu, pe locul actualului Tribunal Județean, casa Bengescu pe locul Facultății de Agronomie, casa Zătreanu ceva mai la vale, casa Otetelișenilor de lângă Biserica Sfântul Dumitru și casa Argetoienilor din ValeaVlăicii.  Cu acel prilej, craioveanul Constantin Argetoianu consemna cu meticulozitatea-i binecunoscută  în memoriile sale: „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”. În acest scop de o reală utilitate s-a dovedit a fi propaganda unionistă, care s-a accentuat în special după războiul Crimeei din perioada 1853-1856. La Craiova această temă a ținut câțiva ani prim-planul dezbaterilor publice, în care se sublinia susținerea fără echivoc din partea Franței, în speță din partea lui Napoleon al III-lea, menită să descurajeze orice intervenție în forță împotriva principatelor, care altminteri riscau să-și atragă eventuale represalii din partea Imperiului Otoman, Austriei, chiar și a Angliei. Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate la  5 ianuarie 1859 în Moldova și pe 24 Ianuarie 1859 în Țara Românească a fost un pas important spre calea înfăptuirii statului național unitar român. Alegerea domnitorului A I Cuza avut un sprijin permanent în cetățenii Craiovei. Deși Poarta Otomană și Austria au catalogat actul de la 24 Ianuarie ca fiind o încălcare a Convenției de la Paris din1858, istoria avea să consemneze ulterior seria de reforme care s-au dovedit fundamentale pentru viitorul țării: crearea primului parlament al Principatelor Unite, adoptarea primei Constituții, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma în domeniul militar, etc.

 


„Hora Unirii Craiova” în fața clădirii vechi a Școlii Centrale (9 oct 1857)

Din această perspectivă, Hora Unirii la Craiova imortalizată în tabloul lui Theodor Aman, a prefigurat cu peste un an și trei luni,mărețul act istoric  al Unirii Principatelor române de la 24 Ianuarie 1859.

Versurile3și muzica4scrise pentru Hora Unirii străbat până în zilele noastre în inimile românilor de pretutindeni.

Actul Unirii Principatelor române avea să constituiepremisa cuceririi Independenței noastre naționale de la 9 mai 1877.

 

Note:

1.   Azi Colegiul Național Carol I;

2.   Tabloul se află depus la Muzeul Național de Artă al României din București;

3.   Versurile au fost scrise de Vasile Alecsandri în 1855;

4.Muzica îi aparține compozitorului Alexandru Flechtenmacher (n. 23.12 1823 la Iași), excelent pedagog, compozitorși dirijor. La Craiova a fost în perioada 1853-1858, când a dirijat cu precădere piese compuse de el. Este și autorul primei operete românești – „Baba Hârca”.

 

 

JUDEȚUL DOLJ, BAZĂ MILITARĂ A ARMATEI ROMÂNE

ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ 1877 - 1878

 

Prof. Otilia GHERGHE

 

Agravarea crizei orientale din Balcani, la sfârșitul anului 1876 a determinat guvernul de la București să intensifice măsurile de întărire a capacității de apărare a țării și pregătirea armatei spre a face față oricărei agresiuni venite din afară. La 24 septembrie 1876 s-a decretat  „concentrarea trupelor permanente cu rezervele lor și a trupelor teritoriale pentru instrucție și manevre”.

Efectivul total al Armatei române care urma să fie concentrată se ridica la 48.340 de militari dispunând de 10.916 cai și 180 de tunuri, cu atelajele respective. Paza frontierelor și serviciile de garnizoană erau asigurate de dorobanții și călărașii cu schimbul, de pompieri și de membri ai gărzilor ostășești. Ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu anunța la 25 septembrie, agenții diplomatici ai României acreditați în diferite țări că „această concentrare este cu atât mai îndreptățită în actualele împrejurări, cu cât trebuie să fim gata pentru orice eventualitate”.

Ministerul de Război hotărăște la 8 octombrie 1876 ca regimentele de linie și batalioanele de vânători să se dispună preventiv în garnizoanele: Craiova, București, Galați și Focșani. La Craiova  au cantonat: comandamentul Diviziei 1 Infanterie, împreună cu Regimentul6 de Linie. Divizia 1 Infanterie se afla sub comanda generalului de brigadă George Lupu și avea în componența sa: Brigada 1 Infanterie, comandant colonel Otton Sachelarie, Brigada 2 Infanterie, comandant locotenent-colonel Pavel Cernovodeanu, Artileria, comandată de maiorul Ioan Carp, Detașamentul de Geniu și Ambulanța.

A început o perioadă intensă de pregătire a trupelor ce urmau să fie folosite în primul eșalon tactic și a celor destinate să le sprijine. S-a întărit controlul navigației pe Dunăre, au fost fortificate sectoarele dunărene susceptibile a fi forțate în cazul unui atac din sud: Calafat, Gruia, Bechet, Măgurele, Giurgiu, Brăila.

 S-au intensificat în același timp eforturile diplomatice pentru a obține recunoașterea neutralității teritoriului românesc – în condițiile în care Poarta tindea să considere România, alături de alte zone din Peninsula Balcanică, Provincie turcească – fără sorți de izbândă în fața Puterilor europene. Calea armelor rămânea singura modalitate pentru obținerea independenței de stat a țării.

S-a trecut apoi la organizarea apărării teritoriului românesc. Unitățile militare au fost dispuse în sudul României pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre. Astfel, Regimentul 6 Linie, comandat de maiorul Achil Comănescu a primit ordin să se dispună la Craiova, în măsură să treacă la realizarea unui dispozitiv de luptă, iar Regimentul 8 Călărași, comandat de locotenent – colonel Alexandru Pereț să își concentrează escadroanele la Caracal, de unde la ordin să se deplaseze pe linia Dunării. La 6/18 aprilie are loc decretarea mobilizării generale. Se i-au măsuri în scopul de a preîntâmpina  și a riposta cu hotărâre, în caz de necesitate, la tentativele trupelor otomane de trecere a Dunăriiși de a desfășura ulterior  acțiuni agresive de terorizare a populației și de jaf pe teritoriul românesc.

 În acest context a avut loc cea de a treia vizită pe care domnitorul Carol I a făcut-o la Craiova. Șeful statului a sosit în oraș pentru a vedea starea de spirit a populației și pentru a verifica stadiul de pregătire pentru luptă a unităților militare din componența Diviziei 1 Teritorială.

 Domnitorul a sosit la Craiova, pe 31 octombrie 1876, însoțit de ministrul de Război și ofițeri ai Marelui Cartier General și a fost primit în gara orașului, cu mare bucurie de către locuitorii Craiovei. Carol I a acordat o atenție deosebită verificării stadiului de luptă a unităților din Divizia 1 Teritorială și a stării de spirit a efectivelor și soldaților. Însoțit de Statul Major al Armatei, comandantul suprem a inspectat unitățile din compunerea Diviziei 1 Teritorială, desfășurate pe platoul ce se întindea dincolo de bariera Caracal.

   Inspecția a început cu batalioanele de infanterie și regimentul de cavalerie. A urmat un exercițiu de luptă care a durat două ore. În final, comandantul suprem a făcut „critica manevrei, observații asupra instrucției trupelor și modul de a preda spre a se ajunge la rezultatele dorite”.

   Pregătirile de război ale României s-au intensificat ca urmare a luptelor de eliberare ale popoarelor din sudul Dunării și a atacului iminent al Porții asupra țării noastre. În aceste condiții sute de refugiați bulgari, sârbi, macedoneni au fost nevoiți „a trece Dunărea din cauza rezbelului serbo-turc”, ceea ce l-a determinat pe prefectul județului Dolj Ion Titulescu, să solicite de la guvern ca primăriile „să poată da ajutoare familiilor refugiate în județ”. În urma apelului lansat de prefectul Doljului se creează „Comitetul de strângere a ofrandelor” pentru Armata română. „Armata noastră, arăta Ion Titulescu, stă gata de a ne spăla umilințele suferite și de a ne afirma în fața lumii că merită să fim un popor liber și independent...va trebui să contribuim cu toții, cu ce vă stă în putință, spre a îmbunătăți cât se va putea mai mult condițiile de trai ale armatei noastre”. Și într-adevăr, Ion Titulescu nu s-a dezmințit, a făcut ca 19,9 % din totalul rechizițiilor pe țară să fie date de județul Dolj.

 La 22 iunie 1876, Corpul de Observație comandat de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez și-a început marșul spre Dunăre cu misiunea de a supraveghea și fortifica granița în așteptarea confruntărilor militare. Pregătirile de luptă ale armatei au continuat într-un ritm susținut la sfârșitul anului 1876 și începutul anului 1877.

 În toamna lui 1876, Craiova găzduia una din cele mai mari aplicații militare de până atunci. Între 30 septembrie – 17 octombrie 1876, în orașși împrejurimi au fost mobilizate toate unitățile militare din Oltenia. Aplicația militară a reprezentat o veritabilă repetiție generală în perspectiva evenimentelor care urmau să vină.  Pregătirile de luptă ale unităților din Oltenia au avut ecou peste graniță, agentul diplomatic al Serbiei la București semnalând, la 6/18 noiembrie 1876, faptul că Armata română continua să fie mobilizată, Divizia 1 Teritorială din Craiova fiind inspectată de domnitor. Până la 26 noiembrie /8 decembrie 1876  au mai fost create alte 8 regimente de dorobanți pe lângă cele 8 existente.

 În contextul diplomatic și militar internațional creat de derularea evenimentelor (la 3/15 ianuarie 1877 la Budapesta s-a semnat o convenție secretă între Rusia și Austro-Ungaria prin care, asigurându-se de neutralitatea monarhiei dualiste, Rusia avea mână liberă pentru războiul cu Turcia), comandantul suprem al Armatei române a analizat, între acțiunile posibile ale inamicului, varianta forțării Dunării în sectorul Calafat.Concentrările masive de trupe turcești la Vidin  și intenția acestora de  a ataca România au obligat autoritățile militare române să i-a măsuri pentru a respinge orice agresiune. Astfel, Calafatul a fost transformat „în marele și inexpugnabilul contrafort al unităților militare dislocate în Oltenia” având misiunea de a respinge orice atac venit din sud împotriva graniței de sud-vest a țării. Până la sfârșitul lunii ianuarie 1877, ofițerii și ostașii români au reușit, printr-un efort extraordinar și în condiții climatice deosebit de grele, să construiască redanele, redutele și amplasamentele pentru bateriile de artilerie: ”Carol”,  ”Elisabeta”, „Mircea”, „Ștefan cel Mare” și „Mihai Bravul”. Unitățile militare din cadrul Diviziei 1 Teritorială, comandată de generalul George Lupu, șef de stat major colonel Emanoil Boteanu, Brigada 2  Infanterie, comandant Mihail Cristodulo Cerchez, Brigada 1 Infanterie, comandant colonel Oton Sachelarie, Brigada de Cavalerie , comandant Cernovodeanu Pavel, Artileria, comandant maior P. Carp, serviciul de geniu și cel sanitar au finalizat ultimele pregătiri înaintea declanșării luptei. Măsurile luate pentru consolidarea capacității militare au sporit funcțiile militare ale Craiovei, care a devenit centrul de comandă al trupelor dispuse în dreapta Oltului.

Datorită situației politice și militare de la începutul anului 1877, luându-se în considerare și criza survenită în relațiile dintre Rusia și Poartă și iminența unui conflict armat între ele, guvernul român, la solicitarea Marelui Duce Nicolae, decide semnarea convenției cu Rusia. La 4/16 aprilie 1877, s-a semnat la București,  de către Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu și agentul diplomatic rus la București, Baronul Dimitrie Stuart, Convenția ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin țara noastră, Rusia obligându-se „să respecte și să mențină integritatea României și drepturile politice ale statului român așa cum rezultă din legile interioare și tratatele existente”. Cheltuielile legate de trecerea trupelor urmau să fie suportate de Rusia. Convenția a marcat un moment important pe calea afirmării de sine stătătoare a statului român. În același timp a fost decretată, la 6 aprilie1877, mobilizarea armatei și a gărzii civice. Ministrul de Război ia o serie de măsuri în vederea fortificării liniei Dunării, operațiunea desfășurându-se în primele 11 zile ale lunii aprilie 1877 de către unitățile Diviziei 1 Teritorială  Craiova, având  avangarda la Calafat. Astfel, Regimentul 1 Dorobanți, comandat de colonelul Otton Sachelarie, și-a concentrat subunitățile la Craiova, fiind gata să se deplaseze spre Dunăre, pentru a intra în dispozitiv de luptă, iar maiorul Zamfir Ghiorghiu, comandantul Batalionului de Geniu a preluat comanda lucrărilor de fortificații din zona Calafat. Pe 5 februarie Batalionul 1 din Regimentul 4 Linie, de sub comanda colonelului Mihail Cerchez, a părăsit cazarma Oota, în vederea deplasării în zona lucrărilor de fortificații pe granița de sud. În prezența a sute de craioveni, pe 11 aprilie 1877, 800 de ofițeri și ostași ai Regimentului 1 Dorobanți, au părăsit și ei orașul îndreptându-se spre Calafat. Generalul Dimitrie Haralambie este numit comandant al milițiilor din Divizia 1 Teritorială. Au fost dispuse trupe înarmate în localitățile: Ciuperceni, Cetate, Desa, Rast, Moțățăi, Galicea Mare, Negoiu și Bistreț.

Odată cu dispunerea trupelor pe linia Dunării, Oltenia a devenit principala zonă de operațiuni militare, fapt care impunea eforturi deosebite pentru cantonarea și aprovizionarea armatei din partea populației.

Statul Major al Diviziei 1 Teritorială a coordonat întreaga operațiune de cartiruire și aprovizionare a trupelor. Mii de ostași aflați în marș spre Dunăre au fost cazați în locuințele craiovenilor și în satele din împrejurimi. Din prima clipă a declanșării pregătirilor de război, Craiova a devenit baza principală de aprovizionare a armatei cu alimente, furaje, mijloace de transport, muncitori calificați, servicii și bani.

La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Turciei și a început trecerea Prutului.

Între 20-25 aprilie, unitățile militare române au ocupat întregul dispozitiv de apărare pe fluviul Dunărea, spre a fi prevenite eventualele acțiuni prin surprindere ale trupelor otomane. S-a primit ordin ca „în caz de atac, să riposteze militar”.

 

Vedere din Calafat

 

La 26 aprilie fără o prealabilă declarație de război, artileria otomană de pe malul drept al Dunării a deschis focul asupra trupelor române bombardând localitățile: Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu. După al șaselea obuz tras de artileria inamică asupra Calafatului, tunarii români au ripostat deschizând focul. „MonitorulOficial” din 29 mai 1877 consemna:”Calafat. În ziua de 26 aprilie a.c. la orele 2  ½ p.m. bateriile turcești din cetatea Vidin au început a trage focuri asupra bateriilor noastre din Calafat. După 6 focuri numai, bateria „Ștefan cel Mare”, formată din tunurile bateriei a 2-a din Regimentul 1 Artilerie au început focul asupra Vidinului. Întâiul tun care a tras foc, după comanda sublocotenentului Vasiliu Constantin, este tunul 1, seria 7, calibrul 80 cm (78,5mm n.n.), care a fost servit de sergentul major Mihăescu Petre, șeful tunului, și de sergentul Dragnea Budulicu, Brigadierul Ion Păun, soldații servanți Vlad Dumitru, Nedelea Mitrică și Badac Savu. Focul s-a deschis la comanda sergentului Popescu Constantin aflat atunci la comanda bateriei de artileriei de la Calafat ”.

 În anul 1912 ofițerii Regimentului 1 Artilerie „Carol I” au confirmat această informație consemnând în Cartea de aur a Monumentului comemorativ al Războiului de Independență din Craiova, faptul „că acest regiment prin 1-iul foc tras de bateria a 4-a a croit drumul neatârnării țării”. În telegrama adresată generalului Petre Gigurtu cu ocazia inaugurării Monumentului Independenței de la Craiova, Regele Carol I a confirmat importanța acestui eveniment scriind: „Tunurile din Calafat au dat semnalul războiului din 1877 prin care oștirea și-a cucerit o glorie nepieritoare”. La Calafat s-a auzit prima lovitură de tun prevestea lumii că a început războiul neatârnării și ulterior tot de aici Marele Cartier General al Armatei române, avea să anunțe decretul de încetare a focului.

Pe 29 și 30 aprilie, Camera și Senatul au votat rezoluția prin care se declara starea de război cu Turcia.  La 9/21 mai 1877, Adunarea Deputaților proclamă, la București, independența de stat deplină a țării, fapt consfințit și de Senat în aceiași zi. De la tribuna parlamentului ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu declara solemn  la 9 mai 1877: „În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare!”  A doua zi, pe 10 mai 1877, independența căpăta consacrarea oficială.

 Alături de românii de pretutindeni, craiovenii au sărbătorit cu mult entuziasm proclamarea unuia dintre idealurile cele mai scumpe ale neamului românesc: Independența.

Odată cu declarația de război adresată Porții, guvernul român a luat, cu hotărâre și curaj, măsurile necesare ce decurgeau din starea de război, pentru apărarea integrității teritoriale. Măsurile de fortificații și dispozitivul militar dispus de-a lungul Dunării au transformat Calafatul „într-o inexpugnabilă cetate”.

 Domnitorul, însoțit de ofițeri din Marele Cartier General Român, a efectuat, la 14 mai 1877, prima inspecție a unităților aflate în dispozitivul de apărare a graniței, în sudul județului Dolj, după proclamarea neatârnării. La ora 10 seara Carol I sosește în gara Craiovei și este găzduit în palatul Glogoveanu. A doua zi, după un te-deum la biserica Madona Dudu, domnitorul s-a îndreptat spre Calafat, fiind însoțit de o mulțime de craioveni până la podul Jiului. Traseul a fost următorul: Radovan, Giubega, Galicea Mare, unde s-a servit prânzul, Golenț, Calafat, Poiana, Ciuperceni, Cetate, Moțățăi.

 


„Primul tun” – 15 mai 1877 la Calafat

 

La Calafat, Carol I a fost primit cu onoruri de generalul George Lupu. Au fost inspectate bateriile de artilerie. După inspecție, la orele 19, a dat ordin să se deschidă focul asupra cetății Vidin. Bombardamentul de artilerie din 15 mai 1877 asupra cetății Vidin, executat la comanda domnitorului a intrat în istorie sub denumirea de „Primul tun tras asupra dușmanului în războiul pentru independență”, cu toate că prima lovitură de tun și momentul începerii neoficiale a războiului a fost dat, tot la Calafat, la 26 aprilie 1877. „La orele 8 ½ domnitorul a plecat spre Poiana Mare unde a petrecut noaptea”. În dimineața zilei următoare Carol I s-a îndreptat spre Ciuperceni,  unde a inspectat sistemul de apărare al frontierei. Tot atunci s-a stabilit ca sediul Marelui Cartier General să fie dispus la Poiana Mare.

 


Marele Cartier General la Poiana Mare

 

În timpul amenajărilor de la Poiana, orașul Craiova și comuna Șimnic au fost, începând din 28 iunie reședințe ale domnitorului și ale Marelui Cartier General al armatei române, iar apoi de la 1 iulie la Poiana Mare, până la 12 august 1877, când se pleacă spre Corabia. Stabilirea reședinței domnești și a Marelui Cartier General la Craiova, Șimnicși Poiana Mare – primele centre de comandă ale oștirii române -  au conferit Doljului calitatea și responsabilitatea  de centru militar de prim rang în prima parte a războiului. Până la 12 august 1877 principalele ordine ale domnitorului și ale guvernului român au fost date de la Craiova, Șimnicși Poiana Mare, autoritățile județului au asigurat rapida lor transmitere și executare.

Pe teritoriul Doljului au fost concentrate numeroase efective militare iar confruntările cu inamicul în localitățile Calafat, Ciuperceni, Plosca, Bistreț, Desa, Gârla Mare, Salcia, Maglavit, Cetate, Fântâna Banului, Rast, Negoiu, Măceșu, Bechet derulându-se fără întrerupere, din primul moment al izbucnirii războiului și până la semnarea armistițiului. Odată cu decizia comandamentului român de a lua parte la luptele din Balcani s-a dispus împărțirea forțelor armate de campanie în două grupări distincte: Armata de operații, comandată de generalul Alexandru  Cernat, care urma să ia parte la luptele din sudul Dunării, și Corpul de observație, de sub comanda generalului George Lupu, cu misiunea de a acționa pe malul stâng al fluviului. Milițiile din Oltenia au fast concentrate la granița de sud, sub conducerea generalului Nicolae Haralambie, pentru a respinge orice încercare de debarcare a trupelor otomane pe teritoriul nostru.

Măsurilor adoptate de guvern pentru pregătirea operațiunilor militare, li s-au adăugat acțiunile populației de sprijinire a armatei cu voluntari, bani pentru achiziționarea de armament și muniții, hrană, îmbrăcăminte, vite și furaje etc. „Greutățile rezbelului au fost suportate mai cu seamă de populația de peste Olt” afirma de la tribuna Parlamentului deputatul craiovean Petre Cernătescu.

Participarea efectivă a oștirii române la luptele din sudul Dunării a început la 20 august 1877, odată cu trecerea armatei peste podul de la Siliștioara, la solicitarea țarului Alexandru al II-lea, deoarece trupele rusești se aflau în dificultate pe frontul de la Plevna. După trecerea Dunării trupele române s-au concentrat în zona redutei Plevna care era apărată de puternice trupe otomane aflate sub conducerea generalului Osman Pașa. S-au dat lupte grele pentru cucerirea redutei Grivița, cetății Rahova, Plevna fiind încercuită, Osman Pașa a fost nevoit să capituleze, cu întreaga sa armată  la 28 noiembrie 1877. Centrul de greutate al războiului  după căderea Plevnei s-a mutat în decembrie 1877 și ianuarie 1878 tot în județul Dolj.

După căderea Plevnei au urmat lupte grele în zona Vidin, Belogradgik, Smârdan, soldații români dând dovadă de mult curaj și spirit de sacrificiu, alături de soldații ruși au contribuit la înfrângerea Turciei care a capitulat la 23 ianuarie 1878.

În februarie 1878, autoritățile craiovene, au organizat o ceremonie deosebită cu prilejul întoarcerii de pe front, a trupelor române, de sub comanda generalului erou Mihail Cerchez.

Războiul de Independență nu a consacrat numai un ideal de veacuri al poporului român ci și virtuțile militare și politice ale acestuia, câștigând astfel respectul opiniei publice internaționale. Astfel, ziarul italian „IlDoritto” consemna că: „România a încetat de astăzi de a mai fi vasală, iar independența ei, proclamată de votul național și susținută cu armele nu va mai putea fi răpită”.

 

Bibliografie

1.   Cronica participării armatei române la războiul pentru independență 1877-1878, Editura Militară, București, 1977;

2.   T.C. Văcărești, Luptele românilor în rezbelul din 1877-1878, București, 1888;

3.   Luchian C. Deaconu, Otilia E. Gherghe, De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I.Craiova 1859-1878, vol.I, Editura Sitech, Craiova, 2000;

4.   România în Războiul de Independență 1877-1878, București, 1977;

5.    „Monitorul oficial”, din 1877 și 1878;

6.    „Monitorul Oastei”, nr. 20 din 6 octombrie 1876;

7.   Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Craiova și cucerirea independenței destat 1877-1878, Editura sitech, Craiova 2001;

8.   Cornel Scafeă, Armata română în Războiul de Independență 1877-1878, Editura Sigma, București, 2002;

9.   Doljul în Războiul de Independență 1877-1878, Craiova, 1977.

 

 

 

26 IUNIE - ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL

 

Drapelul României este simbolul demnității și continuității noastre în spațiul carpato-danubiano-pontic, pe meleagurile noastre binecuvântate  de Dumnezeu pe acest Pământ.

 El este în același timp expresia jertfei supreme a înaintașilor noștri, care de-a lungul timpului și-au dat viața pentru apărarea gliei noastre străbune. Tricolorul semnifică de asemenea tot ce a avut și are mai bun poporul român în zbuciumata lui istorie. El este simbolul sacru al credinței noastre ancestral care îngemănează la locde cinste valorile ortodoxismului și creștinismului românesc!

Drapelul tricolor este mai presus de orice prejudecată expresia românismului și a dragostei nestrămutate pentru plaiurile natale. Oriunde și oricând, în lume vedem înălțat Drapelul României pe catarg, suntem conectați afectiv cu locurile noastre străbune în care ne-am născut și am crescut. Tricolorul face parte din însăși ființa și existența noastră și nu poate fi asemuit ori înlocuit cu nimic altceva, decât cu dragostea de Țară.

 


Drapelul Național al României

 

Din punct de vedere tehnic Drapelul României are benzile dispuse vertical, începând de la lance în ordinea: albastru, galben și roșu cu proporție de 2/3 între lățime și lungime1.

Proporția, nuanțele precum și protocolul drapelului au fost riguros stabilite prin lege.2

Din punct de vedere istoric, culorile roșu, galben și albastru le regăsim întru început pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor3.  Totuși tricolorul ca simbol al națiunii române apare abia la începutul secolului al XIX-lea, odată cu renașterea națională a României. Cele trei culori erau reprezentate în canafuri și în picturile de pe pânza drapelului lui Tudor Vladimirescu, când li se atribuia pentru prima oară o semnificație cu adânci rezonanțe patriotice: „Libertate –albastrul cerului, Dreptate –galbenul ogoarelorși Frăție –roșul sângelui”4.

În Țara Românească tricolorul a fost adoptat întâia oară, în anul 1834 ca Drapel de Luptă, în vremea domnitorului reformator Alexandru D Ghica, unde în anul 1840, același domnitor a adoptat un nou model de tricolor, roșu-galben-albastru, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată.

În anul1848, steagul adoptat de către revoluționari ca drapel al Țării Românești a fost tricolorul albastru-galben-roșu, cu albastrul sus, conform semnificației „Libertate, Dreptate, Frăție”. Acesta va apărea de atunci și în Ardeal la Adunarea de la Blaj, în Moldova și apoi la Paris unde a fost arborat pe 26 aprilie 1848 de către studenții români care salutau cu entuziasm noul spirit revoluționar.

Prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menționa că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „Dreptate, Frăție”. Acest gen de steaguri sfințite la 15/27 iunie 1848, au fost destinate atât Gărzii Naționale, cât și garnizoanelor. Totuși să remarcăm că drapelele aveau să fiedistribuite abia pe 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Așadar, ziua de 26 iunie 1848 a rămas o dată memorabilăîn istoria noastră, când prin  Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu  al Țării Românești,  tricolorul roșu-galben-albastru a devenitDrapel Național.

În Transilvania, revoluționarii adoptaserăși ei cu prilejul Conferinței de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roșu , apoi culoarea galbenă a înlocuit-o pe cea albă pentru a simboliza dorința de unire a transilvănenilor cu România.

În Moldova, tricolorul a fost arborat pe 27 martie 1848 la hotelul „Petersburg” din Iași de către Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri, fără însă a fi adoptat, deoarece Adunarea abia întrunită, a fost dispersată de trupele rusești masate aici.

După înfrângerea revoluției, se revine la vechile steaguri, iar revoluționarii aveau să fie persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluționare. În anul 1849 domnitorul Barbu Știrbei adoptă un nou model al drapelelor de luptă, păstrând însă dispunerea orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va rămâne în vigoare până în anul1856.

În Principatele Unite au fost utilizate până în anul1861simultan atât vechile steaguri ale Moldovei și Țării Românești, cât și tricolorul,însă la data de 22 iunie 1861,Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil al Principatelor Unite.

Pe 18 martie 1863ministrul de Război, generalul Ioan Emanoil Florescu îi solicita domnitorului, aprobarea în ceea ce privește modelul drapelelor armatei, care fusese hotărât de către guvern în ședința din 12 martie. Drapelele înfățișau noul tricolor al țării peste care era aplicată acvila romană cu crucea în cioc (foto).

Apoi prin Înalt Ordin de Zi din 19 martie, DomnitorulAlexandru Ioan Cuza avea să consfințească:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, [...] am decretat și decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în cioc se va pune, ca emblemă a României, deasupra drapelelor armatei ...”.

Cu prilejul înmânării drapelelor de luptă, unităților militare aflate în tabăra de la Cotroceni, Domnitorul Alexandru Ioan  Cuza a transmis un mesaj vibrant5, care a rămas înscris pe vecie în analele Armatei române:

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

„Această zi va fi una din cele mai însemnate din datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suvenire triste, de vreme ce ele înfățișau țările despărțite.

Astăzi, voi primiți din mâinile noastre steagul ce întrunește colorile țărilor surori, așa precum voința unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor țări.Steagurile voastre totuși au fost martore de întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi, dar, Arsenalul român.

Primind steagurile cele două, aduceți-vă pururea aminte că vă încredințez coroana țării.

 


Drapelul de luptă din Principate –Onoare și patrie

 

Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri.Steagul este încă, simbolul devotamentului, credinței, ordineiși al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României!

Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile și toate virtuțile militare care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii români: Onoare și Patrie!

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

Jurați să păstrați cu onoare și fără pată steagurile voastre și astfel veți corespunde încrederii și așteptării ce am pus, cu țara întreagă, în oaste. Jurați a le apăra în orice întâmplare, ca un sfânt depozit ce încredințez bravurii și patriotismului vostru!

Să trăiască România!”

 

***

 

În scurt timp Drapelul Principatelor a dobândit și recunoașterea pe plan extern. Astfel, relatând despre călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila preciza: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padișahului ne așteptau, garda sub arme, marele vizir la ușă... Principele, liniștit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padișah a venit să ne treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principalăși ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg...”5.

Drapelul de luptă al unității

Pentru militarii din toate armele și de toate gradele, drapelul de luptă al unității are o semnificație aparte. Fiind asociat întâi de toate cu Jurământul de credință, drapelul de luptă se va regăsi în mintea și sufletului militarului, atâta timp cât va fi în viață. El ne reaminteștede-a pururide unitățile  sub drapelul cărora ne-am îndeplinit datoria față de țară, de-a lungul carierei noastre militare.

 


Drapelul de luptă al Brigăzii Multinaționale de Sud Est.

Drapelul de luptă este în același timp strâns legat de Imnul Național, ale cărui acorduri ne însuflețesc și ne fac să simțim că am fost, suntem și vom continua să rămânemmilitari credincioși. Ele reprezintă două valori sacre și inseparabile ale neamului nostru românesc!

Drapelul de luptă al unității este scos din vitrină cu prilejul solemnității prezentării sale, la festivitatea depunerii jurământului militar, la paradele trupelor și revistele de front, la predarea sau preluarea comenzii unității respective, la darea onorurilor militare în cadrul funeraliilor militare, în teatrele de operații, sau în alte ocazii atunci când se ordonă.

În teatrele de operații,unitățile militare române au folosit și Drapelele de identificare, care i-aureprezentat cu cinste în raport cu celelalte țări membre ale NATO.


 

 

În fiecare an pe 26 Iunie românii adevărați din țară și de pretutindeni își venerează cu admirație Tricolorul, sărbătorind  cum se cuvine, Ziua Drapelului Național6.

În ultima vreme s-au ivit tot mai multe controverse cu privire la Ziua Drapelului nostru Național. Mai întâi sefacereferire la faptul că 26 iunie, corespunde cu ziua în care ni s-a impus de către Uniunea Sovietică, odiosul Ultimatumîn anul 1940 și această zi este din ce în ce mai mult contestată, considerând că alegerea ar fi fost una nefericită. Apoi se contestă faptul că 14/26 iunie 1848 nu ar fi fost actualizată conform noului calendar, pentru că altfel Ziua Drapelului ar fi trebuit să fie de drept 14 și nu 26 iunie.

ArborareaDrapelului Românieirevine autorităților publice și celorlalte instituții ale statului, care sunt obligate prin lege să organizeze manifestări cultural-educative, cu caracter istoric sau științific precum și ceremonii militare, în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului Afacerilor Interne.

Permanent,trebuie arborat pe edificiile și în sediile autorităților și instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, instituțiilor de învățământ și cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum și la aeroporturile cu trafic internațional, pe navele de orice fel și ambarcațiunile care navighează sub pavilion românesc.

Temporardrapelul se poate arbora cu prilejul Zilei Naționale a României și altor sărbători naționale, în locurile publice stabilite de autoritățile locale; cu ocazia festivităților și ceremoniilor oficiale cu caracter local, național și internațional, în locurile unde acestea se desfășoară. De asemenea, tricolorul trebuie arborat cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de șefi de stat și de guvern, precum și de înalte personalități politice reprezentând principalele organisme internaționale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi și pe diferite trasee.

 În cadrul ceremoniilor militare, drapelul va fi arborat conform prevederilor regulamentelor militare în vigoare.

Drapelul României poate fi arborat, fără constrângeri, de către persoane fizice la domiciliul sau reședința lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.

Guvernul este singurul organism abilitat să stabilească zilele de doliu național în care Drapelul României se coboară în bernă.

Drapelele altor state pot fi arborate pe teritoriul României numai împreună cu drapelul național și numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivități și reuniuni internaționale, pe clădiri oficiale și în locuri publice stabilite cu respectarea Legii nr. 75/1994. În acest caz, Drapelul României ocupă locul de onoare în centru, dacă numărul drapelelor este impar, sau la stânga drapelului împreună cu care ocupă centrul, dacă numărul drapelelor este par.

Atunci când Drapelul României este arborat alături de un singur drapel de stat străin, el se va așeza în stânga, privind drapelele din față. Drapelul Uniunii Europene se arborează alături de Drapelul României, respectând regula de a fi așezat în stânga, privind drapelele din față.

 

***

 

Drapelul Tricolor se identifică cu independența și suveranitatea statului român.  El este simbolul heraldic statal în care ne regăsim identitatea noastră națională, fiind prezent în viața noastră de zi cu zi, pentru a ne aminti că suntem româniși că avem datoria de onoare să-l apărăm la nevoie, chiar cu prețul vieții!

Subfaldurile Drapeluluisfânt al României îi regăsim pe înaintașii noștri care au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă și în teatrele de operații.Privind culorile Drapelului, înțelegem și întrevedem viitorul copiilor și al nepoților noștri!

La Craiova, an de an pe 26 Iunie în „Piața Tricolorului”din fața Teatrului Național „Marin Sorescu” se adună prea puțini localnici,care se alătură trupelor venite pentru a omagia împreună Drapelul României!

 

Bibliografie

1.    Constituția României, art. 12, alineatul 1;

2.    Legea 75/ 16 iulie 1994;

3.    Pălănceanu pag 138;

4.     Iscru, Gheorghe D., Steagul Revoluției din 1821, în „Revista Arhivelor” nr. 2/1981, pag. 211;

5.    „Monitorul” nr. 271 din 2 septembrie 1863, Jurnal Oficial al Principatelor Unite;

6.    Legea nr. 96/20 mai 1998, a proclamat ziua de 26IUNIE-Ziua Drapelului Național al României.

 

 

 

CURIERUL LITERAR

 

 

ZEUL NOSTRU ÎNTRE ZEI1

 

 

Lângă "Lacul cel albastru" încărcat cu flori de nufăr

Stă pe soclu Eminescu cu "Luceafărul" pe umăr,

Și citește lungi "Scrisori de din vale de Rovine"

Unde "Armia română" falnic flamura își ține!

 

Nu-i e dor de cafenele, de Paris, de"lupanare",

Doar de Veronica Micle și vrea România Mare!

Tei bătrâni îl înconjoară, plopi cu frunza de argint,

Clipocitul de izvoare și-al pădurilor alint...

 

Și s-a dus în veșnicie...prea devreme, prea demult

Poezia lui rămâne cu întregul ei tumult...

Și de-i scos din manuale, sărăciți vor fi acei,

Ce nu știu de Eminescu, Zeul nostru între Zei.

 

Note:

1. Poezia face parte din vol.„Muguri și lumină”și a fost prezentată în cadrul Simpozionului dedicat Zilei Culturii și aniversării a 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, organizat de ANCMRR Filiala Județului Dolj „Mihai Viteazul”, pe data de 18.01 a c;

2.Doamna Doina Bonescu este fiica eroului-aviator Negreanu Ion, originar din Apele Vii, luptătorîn al Doilea Război Mondial; A absolvit Facultatea de Farmacie, a Universității de Medicină și Farmacie din Cluj Napoca și este autoare apeste 25 volume de poezie;

3.Este membru al: „Societății Scriitorilor Olteni”, Asociației „Rusidava Culturală” și Taberei „Amiciția” Sebeș.

 

 

 

 

 

 

Motto

„Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,

Ca să nu s-arate odată, ce sunteți-niște mișei!

Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire

Virtutea? E-o nerozie: Geniul? O nefericire.”

Mihai Eminescu

 

MIHAI EMINESCU

PATRIOT ȘI LUPTĂTOR PENTRU DREPTATE SOCIALĂ

 

 

Mihai Eminescu reprezintă grinda de rezistență care susține structura spirituală a poporului român și credința noastră în pământul ce-l iubim.El este încă, icoana sufletului românesc, pentru că prin suferință a dat literaturii române o capodoperă inegalabilă. Mai mult, Eminescu este conștiința de sine a românilor, care a sădit eternitateaîn versuri și flori de tei.

Încercarea de a-l scoate pe Eminescu din conștiința  românilor,nu este mai puțin aberantă decât încercarea de a-i scoate pe români din conștiința lor.

Noi  suntem  aici  pentru  că  el  a  rămas  aici.Deși despre opera sa artistică au curs râuri de cerneală în pagini și cu siguranță vor mai curge încă, poate că s-a scris mai puțin despre anii săi de muncă în slujba statului.

Două sunt capitolele la care doresc să mă refer în acest articol: activitatea de revizor școlar și cea de redactor la ziarul „Timpul”.Ca revizor  școlar  în județele Vaslui și Iași, darși ca jurnalist, Eminescu a trudit doar în interesul celor mulți. A dorit întotdeauna  ca românii să se ridice  învățând  carte, să-și cunoască interesele fără a fi mereu la cheremul celor de la cârma țării .

Pe când era revizor școlar avea în evidență 152 de școli pe teritoriul a două județe: Iași  și Vaslui, iar căile de comunicație erau neimaginat de  proaste dacă  privim  în urmă cu o sută și ceva de ani.

Din rapoartele înaintate ministrului de resort, se desprindea o imagine deplorabilă a învățământului vremii. Școli dărăpănate funcționând la mari distanțe în case  țărănești cu chirie, dascăli cu o pregătire precară și rău plătiți. Într-o adresă înaintată prefectului de Iași, Eminescu îi solicita acestuia o atentă verificare și asigurarea unor salarii corespunzătoare.Mai aflăm deasemenea că, un învățător avea la vremea respectivă un salariu lunar de doar 400 lei, în timp ce primarul încasa 1800 lei plus o diurnă de 600 lei.Pentru încălzirea a două școli, curățenie, mobilier și doi învățători era alocată suma de numai 1508  lei/lună.

Pe lângă funcția de revizor școlar, Eminescu mai era curier, copist, registrator și examinator pentru cei care urmau a deveni dascăli.În școli și la minister, Eminescu a  recomandat  „Abecedarul” realizat de Creangă și Ienăchescu,  pentru învățarea logică și nu mecanică.El combăteamanualele școlare că elevii nu știau ce scriu  nu știau ce citesc și mai spuneaun nu hotărât învățătorului sever  și  țeapăn cu  nuiaua  în  mână, dorindu-și un dascălbun la catedră, care  să  coboare  la  sufletele copiilor.

 El mai sublinia că manualul recomandat este o demonstrație a deosebirii dintre pedagogie și  dresură,  adică o metodă de învățare logică și nu mecanică .

Despre închiderea școlilor rurale, Eminescu se întreba retoric în ziarul Timpul din data de 9 iulie 1880:

„- Dece trebuie să învețe mojicul carte? - Oare patriarhii nu știu carte împreună cu miniștriiși  generalii, apoi țăranul să știe gramatică și aritmetică să-l întreacă pe generalul Cernat?  - Nu se poate una ca asta!”

Aniversândanul acesta 172 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești, e bine să ne  amintim și de  amarul  îndurat de jurnalistul devenit incomod pentrupoliticienii vremii prin articolele scrisede el la ziarul „Timpul”din  București, în perioada 1877-1883.

În volumul „Eminescu”,ziaristul politic Cassian Maria Spiridon  în cele peste 300 de pagini, publicistica  este organizată pe mari teme cu caracter politic.Se desprinde cu ușurință forța intelectuală și timpul cheltuit de Eminescu pentru a-și spune cuvântul în presă,  arătând starea  de fapt existentă în România de atunci. A făcut-o cu o  serioasă documentare istorică prin frumusețea verbului său, cu o intensă participare sufletească, sacrificând  în  acest scopși o parte din opera sa de poet.Eminescu îl considera prea îngăduitor pe Carol I în probleme de politică internă și externă și cerea să nu cultivăm o periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident, singura iubire ce ne este permisă este cea pentru neamul românesc oriunde s-ar afla românii  pe acest pământ.De aici adversarii lui Eminescu l-au învinuit de naționalism, mai târziu s-a declarat împotriva ruperii  unei părți din Basarabia  în favoarea Imperiului Țarist și o spune răspicat : ,,.....oricine lucrează contra unui interes al țării sale este un trădător și trebuie pedepsit”.

Eminescu contestă cheltuielile inutile și necugetate, cerând guvernului să investească în băi publice, care două zile pe săptămână să funcționeze pentru populația  săracă, aspect ce ne trimite cu gândul și cătreunele investiții absurdefăcute în zilelenoastre. El recunoștea sarcastic, într-un articol din 30.11.1879 că guvernul  are nevoie de spălăturăși se declara îngrozit de îndatorarea țării pentru generații  întregi.Și mai scria că: „bugetul statului cu cheltuieli se urcă, importul se urcă, mortalitatea se urcă, populația emigrează chiar și în Bulgaria”.

Poetul  solicita  încetarea  împărțirii  pe  cuprinsul  imperiului  în  dominați  și  domnitori, coroana  habsburgică  fiind  responsabilăpentru sacrificiile de sânge ale  românilor,  sacrificii  cu  nimic  răsplătite  de  austriecii asupritori. 

Nicolae Iorga spunea despre Eminescu că în calitatea sa de jurnalist a stat cu  fața la dușman, zi de zi și an după an.

Boala poetului s-a  declanșat în vara anului 1883pe fondul epuizării nervoase, a muncii obositoare depusă la ziarul „Timpul”, precum și alipsurilor materiale care i-au marcat viața.Theodor Codreanu dovedește căși alți cercetători precum, Nicolae Georgescu șiOvidiu Vuia, că „Eminescunu a fost  nebun, ci a fost realmente înnebunit”1.

Tratamentul cu mercur în  doze  mari i-a  intoxicat poetului sistemul  nervos, i-adistrus sănătatea fizică, agravându-iși mai mult boala. Maimult, Eminescu devenise incomod pentru mulți politicieni (Petre Carp de pildă spunea adesea: ,,mai  potoliți-l  pe  Eminescu!”), bănuiți fiind că i-ar fi dorit sfârșitul.

Mihai Eminescu a decedat pe 15 iunie 1889 lăsând moștenire generațiilor viitoare, o capodoperă literară monumentală - un veritabil tezaur literar.

În  fine,  consider  că  Eminescu  a aparținut  timpului  său  doar  din punct de vedere biologic, pentru că prin  scrierile saleexcepționale și spiritul său vizionar, el  ne  este  astăzi un autentic sfetnic contemporan. 

Fie ca  Mihai Eminescu  să  dăinuie  veșnic  în inimile  românilor,  iar  ziua  lui  de  naștere, 15 ianuarie  să  rămână  de-a  pururi  ,,ZIUA  CULTURII  ROMÂNE”!

 


SLAVĂ ȚIE LUCEAFĂR BLÂND, NEMURITOR!

 

Notă:

1.   Theodor Codreanu,  „Mihai  Eminescu”, Editura Junimea, Iași 2004.

 

 

GHIDUL REZERVISTULUI

 

ORDINUL M 163/11AUGUST 2021

PRIVITOR LA BILETELE DE TRATAMENT

ȘI RECUPERARE1




„Men sana in corpore sano”.

Pentru aplicarea prevederilor art. 81 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare,având în vedere dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 998/2020 privind stabilirea numărului de bilete de tratament balnear și de recuperare, a condițiilor și modului de acordare, precum și a modului de distribuire sau de decontare a acestora în sistemul pensiilor militare de stat,în temeiul prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul Apărării Naționale emite prezentul ordin:

Articolul 1: (1) Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naționale2, denumită în continuare Casa, decontează o parte din costul biletului de tratament balnear și de recuperare, în limita nivelului maxim al tarifelor prevăzut la art. 1 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 998/2020 privind stabilirea numărului de bilete de tratament balnear și de recuperare, a condițiilor și modului de acordare, precum și a modului de distribuire sau de decontare a acestora în sistemul pensiilor militare de stat, cu suportarea unei contribuții bănești de maximum 50% din valoarea biletului, beneficiarilor selectați care îndeplinesc următoarele condiții:

a) au bilet de trimitere/scrisoare medicală de la medicul de familie/medicul specialist sau primar confirmat în specialitatea reabilitare medicală;

b) au efectuat tratamentul balnear și de recuperare la operatori/agenți economici din stațiunile turistice de interes național și local prevăzute în anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice, cu modificările și completările ulterioare, și din stațiunile balneare și balneoclimatice prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1 016/2011 privind acordarea statutului de stațiune balneară și balneoclimatică pentru unele localități și areale care dispun de factori naturali de cură, cu modificările și completările ulterioare;

c) au trimis solicitarea de decontare în termen de o lună de la data terminării tratamentului balnear și de recuperare, însoțită de documentele prevăzute la art. 11 alin (1) din Hotărârea Guvernului nr. 998/2020.(2) Cuantumul contribuției bănești suportate de către beneficiar din nivelul maxim al tarifelor biletelor de tratament balnear și de recuperare se stabilește de către Casă potrivit criteriilor înscrise în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Articolul 2:(1) Prin „beneficiari selectați“ se înțelege pensionarii militari, alții decât beneficiarii pensiei de invaliditate prevăzute la art. 32 și art. 33 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, care au completat integral și au trimis la Casă cererea prevăzută în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 998/2020 și care au fost înștiințați în scris, în luna ianuarie a anului următor, despre faptul că vor beneficia de decontarea unei părți din costul biletului de tratament balnear și de recuperare și despre cuantumul contribuției bănești din valoarea biletului pe care trebuie să o suporte.

(2) Nu se decontează biletele de tratament balnear și de recuperare persoanelor care au trimis cerere la Casă, dar nu au fost selectate.

Articolul 3:Decontarea costurilor biletelor de tratament balnear și de recuperare se face de către CPS în limita fondurilor disponibile aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

ANEXĂ:

Criteriileprivind determinarea cuantumului contribuției bănești suportate
de către beneficiar din nivelul maxim al tarifelor biletelor de tratament balnear și de recuperare:

Nr. crt.

Cuantumul brut al drepturilor de pensie în luna de

depunere a cererii (în lei)

Cuantumul suportat de beneficiar (% din nivelul maxim al tarifelor 1)

Cuantumul decontat de Casă (% din nivelul

maxim al tarifelor 1)

1.

Cuantum brut mai mic

de 2.000 lei

5%^2

95%

2.

Cuantum brut între

2001 lei-3.000 lei

10%

90%

3.

Cuantum brut între

3001 lei-5.000 lei

20%

80%

4.

Cuantum brut între

5001 lei-6.000 lei

30%

70%

5.

Cuantum brut între

6001 lei-8.000 lei

40%

60%

6.

Cuantum brut mai mare

de 8.000 lei

50%

50%

 

1. Nivelul maxim al tarifelor se stabilește potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din ordin, reprezentând 50% din cuantumul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat;

2. Cuantumul de 5% din valoarea biletului se suportă și de către beneficiarii pensionari cu pensie pentru limită de vârstă care sunt încadrați ulterior în grad de handicap grav sau accentuat.

 

***

 

Am prezentat condițiile și criteriile pentru suportarea de către beneficiarii biletelor de tratament balnear și de recuperare a unei contribuții bănești de maximum 50% din valoarea acestora. Mai precizez că, Ordinul M 163 a fost emis pentru aplicarea prevederilor art. 81 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. În capitolul „Alte drepturi de asigurări sociale”, legea prevede că, în sistemul pensiilor militare de stat,în afara pensiilor se mai pot acorda și alte drepturi, precum:  tratament balnear și de recuperare,ajutor de deces, în cazul decesului militarului, pensionarului militar ori al unui membru al familiei acestuia.

Prin urmare pensionarii militari pot beneficia de tratament balnear și de recuperare prin atribuirea de bilete, astfel:

-gratuit – pensionarii de invaliditate, în cadrul programului de recuperare avizat de comisia de expertiză medico-militară, pe baza propunerilor formulate de medicul specialist din cadrul spitalului din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, pe lângă care funcționează acesta;

-cu suportarea de către beneficiar a unei contribuții bănești de maximum 50% din valoarea biletului, potrivit criteriilor și condițiilor stabilite prin ordin al ministrului Apărării Naționale.

Numărul biletelor de tratament balnear și de recuperare, inclusiv al celor care se acordă gratuit, potrivit actelor normative cu caracter reparatoriu, condițiile și modul de acordare, precum și modul de distribuire sau de decontare a acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern.

HG nr. 998/2020 privind stabilirea numărului de bilete de tratament balnear și de recuperare, a condițiilor și modului de acordare, precum și a modului de distribuire sau de decontare a acestora în sistemul pensiilor militare de stat prevede că numărul de bilete de tratament balnear și de recuperare reprezintă 5% din numărul pensionarilor militari aflați în evidența caselor de pensii sectoriale la data de 1 august a anului precedent.

Durata maximă a unui bilet de tratament balnear și de recuperare este de 14 zile și se stabilește de medicul specialist sau medicul primar în funcție de afecțiunea pentru care se acordă beneficiarilor.Nivelul maxim al tarifelor pentru biletele de tratament balnear și de recuperare este de până la 50% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul în care se acordă/se decontează biletele de tratament.La data de 1 septembrie a fiecărui an, Casa de pensii sectorială a MApN publică numărul de bilete de tratament balnear și de recuperare, care se pot acorda/deconta pentru anul următor, prin afișare la sediu și pe pagina de internet.

În perioada 10 septembrie-20 noiembrie a anului în curs, pensionarii militari și persoanele beneficiare ale prevederilor actelor normative cu caracter reparatoriu care doresc să beneficieze de bilete de tratament balnear și de recuperare pentru anul următor sau de decontarea acestora înaintează cerere la CPS, însoțită de: copie de pe cartea de identitate, copie de pe talonul de pensie, copie de pe biletul de trimitere/scrisoarea medicală de la medicul de familie/medicul specialist în medicină fizică și de reabilitare, copia deciziei medicale de încadrare în grad de invaliditate sau a deciziei medicale asupra capacității de muncă emise în urma revizuirii medicale pentru pensionarii încadrați în grad de invaliditate, cu mențiunea de a avea înscrisă pe decizia medicală, ca recomandare specifică, necesitatea efectuării unui program de recuperare, pentru pensionarii a căror patologie impune acest tip de recomandare.

Cererea poate fi transmisă prin poștă sau prin e-mail, pe adresa instituției, ori poate fi depusă la registratură.

În perioada 21 noiembrie-21 decembrie, CPS prelucrează cererile și documentele anexate, realizând ierarhizarea pe baza punctajelor rezultate în urma verificării condițiilor specifice de ierarhizare aferente.

Beneficiarii selectați potrivit ierarhizării cererilor, în limita numărului de bilete de tratament balnear și de recuperare, sunt înștiințați în scris, în luna ianuarie a anului următor, despre faptul că vor beneficia de bilete de tratament balnear și de recuperare și despre cuantumul contribuției bănești din valoarea biletului pe care trebuie să o suporte, în situația în care au dreptul la decontare.

Pentru beneficiarii selectați care au optat pentru Sanatoriul de Balneofizioterapieși Recuperare Medicală „Dr. Dimitrie Cantemir” Bălțătești, din subordinea MApN, CPS transmite la sanatoriu, până la 31 decembrie, situațiile cu datele pensionarilor și lunile din anul următor pentru care au solicitat bilete de tratament balnear și de recuperare.Sanatoriul Bălțătești analizează solicitările și repartizează beneficiarii pe serii de tratament, pe care le comunică CPS până la 31 ianuarie.

Pentru solicitanții selectați care au solicitat în cerere decontarea biletelor de tratament balnear și de recuperare, CPS stabilește beneficiarii pentru care se decontează în întregime costul biletului și beneficiarii care suportă contribuții bănești de maximum 50% din valoarea biletului.

După efectuarea seriei de tratament în locația înscrisă în cerere, beneficiarii deconturilor sunt obligați ca, în termen de o lună, să transmită la CPS factura fiscală împreună cu documentele care atestă efectuarea plății.

Ordinul nr. M.163/2021 prevede că CPS decontează o parte din costul biletului de tratament balnear și de recuperare, în limita nivelului maxim al tarifelor, de până la 50% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul în care se acordă/se decontează biletele de tratament, cu suportarea unei contribuții bănești de maximum 50% din valoarea biletului, beneficiarilor selectați care îndeplinesc următoarele condiții: au bilet de trimitere/scrisoare medicală de la medicul de familie/medicul specialist sau primar confirmat în specialitatea reabilitare medicală, au efectuat tratamentul balnear și de recuperare la operatori/agenți economici din stațiunile turistice de interes național și local prevăzute în anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr 852/2008 pentru aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice, cu modificările și completările ulterioare, și din stațiunile balneare și balneoclimatice prevăzute în anexele nr 1 și 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1 016/2011 privind acordarea statutului de stațiune balneară și balneoclimatică pentru unele localități și areale care dispun de factori naturali de cură, cu modificările și completările ulterioare, au trimis solicitarea de decontare în termen de o lună de la data terminării tratamentului balnear de recuperare, însoțită de factura fiscală și documentele care atestă efectuarea plății.

Cuantumul contribuției bănești suportate de către beneficiar din nivelul maxim al tarifelor biletelor de tratament balnear și de recuperare se stabilește de către CPS potrivit criteriilor înscrise în anexa la ordin.

Prin beneficiari selectați se înțelege pensionarii militari, alții decât beneficiarii pensiei de invaliditate prevăzute la art. 32 și art. 33 alin (1) din Legea nr 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, care au completat integral și au trimis la CPS cerere și care au fost înștiințați în scris, în luna ianuarie a anului următor, despre faptul că vor beneficia de decontarea unei părți din costul biletului de tratament balnear și de recuperare și despre cuantumul contribuției bănești din valoarea biletului pe care trebuie să o suporte.

Nu se decontează biletele de tratament balnear și de recuperare persoanelor care au trimis cerere la CPS, dar nu au fost selectate.Decontarea costurilor biletelor de tratament balnear și de recuperare se face de către CPS în limita fondurilor disponibile aprobate cu această destinație în bugetul propriu.Criteriile privind determinarea cuantumului contribuției bănești suportate de către beneficiar din nivelul maxim al tarifelor biletelor de tratament balnear și de recuperare.

În anexa la ordin sunt prevăzute cuantumul suportat de beneficiar și cuantumul decontat de CPS (% din nivelul maxim al tarifelor), în funcție de cuantumul brut al drepturilor de pensie în luna de depunere a cererii conform tabelului prezentat anterior.

Vă asigurăm dragi colegi că suntem pregătiți să vă oferim în continuare și alte informații utile în beneficiul recuperării și însănătoșirii dumneavoastră.

Vă dorim sejur plăcut indiferent de alegerea pe care o veți face!

 

Notă:

1.   Ordinul M 163 a fost publicat în Monitorul Oficial nr 803/20.08 2021;

2.   C P S.

 

TOASTURI CAZONE

 

STRICT AUTENTIC”

-Exemplar unicat–

 

Col (r) Ion MIHAI

LĂCOMIA  ȘI  PROSTIA

 

Lăcomia și prostia

Sunt rude cu sărăcia.

C-așa e omul făcut

Să sufere cât mai mult!

 

Omu-n viață agonisește,

Dar nu știe cum sfârșește,

Niciodată nu-i sătul,

Orice -ar fi, nu e destul.

 

 

Dar nu știe să trăiască,

El vrea să agonisească,

Și tot strânge toată viața,

Până se termină ața.

 

Când s-a umplut pușculita,

Hopa! Vine suferința !

Și atunci sufletul   îl  doare

Ce-am făcut în viață oare ?

 


Latră-n tine spaima, frica,

Nu te-aleseși cu nimica,

Și-apoi totul se sfârșește,

Chiar de zici : -Doamne ferește!

 

Ai adunat fără rost,

Nu-ți dai seama, că ești prost,

Că viața nu e făcută

Să strângi averi și valută.

 

Știu că prostia nu doare,

Altfel ar fi vaiet mare,

Dar nu o să vezi frăție,

Spitale pentru prostie.

 

Eu v-am ținut o morală,

Știu nu e nici-o scofală,

Că v-am vorbit fără rost,

Îmi dau seama, sunt un prost!

 

 

Apropo....  Motto...

IARTĂ-I  DOAMNE 

CĂ NU ȘTIU CE FAC!

 

Chiar la mine-n bătătură,

Mi-a  zis unul - „Secătură”!

O fi bine, o fi rău,

Știe numai Dumnezeu.

 

Eu nu vreau nici ,,umplutură”

Și să vărs venin pe gură,

Domnul fie lăudat,

Mi-a dat minte, l-am iertat.

 

Cât avem încă voință,

Și oleacă de putință,

Vreau să facem lucruri bune

Cât vom mai trăi pe lume.

 

Stau  unii  și socotesc,

Se gândesc, se sfătuiesc,

Însă nu mișcă din casă,

Că ei sunt pleavă aleasă.

 

Situația nu-i gravă

Când ești pus doar pe gâlceavă,

Dar să nu perseverezi,

Că respectul ai să-l pierzi.

 

Iartă Doamne bârfitorii,

Și pe rău clevetitorii,

Și le dă un dram de minte,

Să fie cu luare-aminte.

 

Doar pacea și armonia,

Întăresc camaraderia,

Nu hulim și nu bârfim,

Să fim oameni-asta știm!

 

Zice-o vorbă din Scriptură,

Nu-i păcat ce bagi în gură,

E păcat ce scoți pe gură,

Să ne fie-nvățătură.

 

V-am cam spus tot ce mă doare

Fără nicio supărare,

N-o să pun bățul la rele,

Stau pe picioarele mele.


 

 

 


 

 

MIȘULE O FĂCUȘI DE OAIE

 

de (după) Gheorghe BRĂESCU

 

Era în ajunul primului Crăciun de după război1și trenul de București abia sosise în gara Craiova. Luptându-se cu valul de mulțime ce se năpustea spre ușile vagoanelor, ca spre ieșirile unui cinematograf în flăcări, un căpitan voinic cu fața arsă de soare și bătută de vânt, pătrunse ca la asalt într-un vagon de clasa întâia.

În compartiment se aflau deja două doamne. Una în vârstă cu pălăria în formă de burlan și alta tânără – portretul revăzut și revizuit al celei dintâi – cu cercei sclipitori și brățări ce sunau la fiecare mișcare a mâinii, ca niște clopoței de sanie.

Cu sforțări unite, ofițerul trăgând dinăuntru și ordonanța împingând din afară, cei doi reușiră în cele din urmă să introducă pe fereastră geamantanul, apoi cu ultime opintelișiun cojoc de santinelă lung, latși cuprinzător aidoma unui cort de hatman2.

Imediatîși făcu aparițiași un general, care abia apucase săse urce în ultimul moment. Era îmbrăcat elegant într-un pardesiu cu nasturi ce păreau de aur. De cum intră în compartiment, fu imediat întâmpinat:

-  Trăiți domne general!

-  Salut Mișule! Încotro, tot la grăniceri?

-  Tot domne general.

Abia se puse trenul în mișcare și un miros de oaie, întărit de căldura caloriferului, puse stăpânire pe tot compartimentul.

-Bine ai făcut domnule că ți-ai luat cojocul cu tine, da …….miroase al dracului! Te duci pe frontieră?

-Da - răspunse laconic, nefericitul căpitan.

Femeile vădit deranjate de mirosul pătrunzător, începură pe bună dreptate să strâmbe din nas.

-Uf Mișule,nu știu ce să zic mă, da lutrul3 ăsta al tău prea e de oaie domnule..…..și nici măcar nu-i așa frig.

-  Știu domnule general, dar la munte……

-  Te-apucă durerile de cap domnule!

-  Doamnă îmi pare rău…….se scuză căpitanul.

-  Să-l scoată pe sală,domnule gheneral.

-  Așa e Mișule, scoate-l dracu pe sală!

-  Pe care sală domne general?

-  Ai dreptate domnule…….că vagonul ăsta e din alea vechi și n-are culoar.

-  Spânzurați-l afară…..că noi așa am adus odată un iepure.

-  Pierd cojocul domnișoară……iepurele e ușor.

-  Atunci……. duceți-vă la altă clasă.

-  Păi nu vedeți că nu mai e loc? …………până la Orșova n-am ce să vă fac!

-  Ce idee domnule, ce idee să vă urcați la clasa întâia cu cojoc! Păi abia trecurăm de Filiași și până la Orșova tot  așa o să suferim?

-  Iertați-mă!

-  Nu te-aș da dragă după militar, nici în ruptul capului………….

-  Da, nu mirosim toți a oaie doamnă! Încercă generalul să mai dreagă busuiocul.

-  Știu, dar până s-ajungi gheneral……..

După vreo oră de mers însă, duhoarea cojocului acaparase tot vagonul, copleșindu-i în cele din urmă pe toți călătorii.

-Mișule, nu te supăra băiatule, da …..nu se face. Iartă-mă, eu  ți-o spun așa frățește…... Tu nu vezi cum umblu eu?

Trenul alerga ca o nălucă, luptându-se cu întunericul, lăsând scântei în urma lui, iar în compartiment,frig și..……..miros de cojoc, miros de cojoc, miros de cojoc! Era lună plină. Se lăsase un ger năprasnic. Câmpia acoperită de zăpadă se învârtea scânteietoare. Pe geamuri apăruseră florile dalbe, iar în compartiment ațipiseră între timp, toți.

-  Strehaia două minuteeee!

-  Conductor dă drumul la abur!

-  Trăiți domn gheneral, s-a spart țeava.

-  Asta ne mai lipsea!  zise ca prin vis una dintre femei.

Într-un târziu trezit din somn,Mișu aruncă discret jumătate de cojoc peste cele două femei îmbrățișate, acoperindu-le până în vârful nasului, iar cealaltă jumătate o trase peste general, care de frig se cuibărise și el lângă cojoc.

-  Orșovaaaa!

Vigilent ca pe frontieră, căpitanul își luă repede geamantanul și sabia, ieși din culcuș precum puiul din găoace și se strecură afară ca un tâlhar, lăsându-i pe cei trei dormind buștean sub cojoc .

 

***

 

În anul următor i-a cununat generalul. Acum trăiesc fericiți pe frontieră în creierii munților și după ce scaldă copiii, bătrâna îi răsfață băgându-i în cojoc lângă sobă.

 

Note:

1.   Primul Război Mondial;

2.   Boier din Divanul Moldovei însărcinat cu comanda Oștirii;

3.   Blană de vidră.

 

 


 

 

MATRIMONIALE

(Din presa de altădată)

 

Căsătorie.

 

Tineroficer în reservă, inteligent, etate 29 ani, cu un venit fix anual de 3000 de coroane, avere privată 6000 coroaneși va mai moșteni 10-15 mii; în lipsa cunoștinței, pe acestă cale își caută soția vieții.Caută o româncă frumoasă, cultă, vieață nepătată, gospodară,  fără caprițuri și pretențiuni, căreia-i place vieața la țeară și(să) posede în numerar6000 coroane, precum și mobile pentru 4 odăi.

Referință principală: cât de puțin săștie a căsni pianul, dar cu atât mai bine a învârti lingura la foc. Numai ofertele la care sunt alăturate și poze, vor puteafi luate în considerare. Cel mai profund secret se asigură. Ofertele a se adresa la administrația acestei foi, sub deviza:

„Ce agonisește bărbatul,femeia să știe a cruța”!

 

REMEMBER

 

GENERALUL DE FLOTILĂ AERIANĂ

ION CRĂCIUNESCU


 

Cpt.cdor. Ion Gheorghe VAIDA

 

Generalul de flotilă aeriană Ion CRĂCIUNESCUa părăsitaceastă lume prea de vreme și mult prea grăbit, pentru a se înrola în Escadrila din Ceruri, îndoliind familia, camarazii și prietenii săi.

S-a născut la data de 14 iulie 1953 în satul Crainici, comuna Bala din Județul Mehedinți. În perioada 1969-1973 a urmat cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, județul Prahova. Pe timpul Liceului Militar, în vacanțele de vară ale anilor 1972 și 1973, fiind pasionat de aviație a executat zbor cu motor pe avioanele Zlin-226 și Zlin-526 pe aerodromul „Gheorghe Bănciulescu” de la Strejnic din județul Prahova, în cadrul unor tabere organizate, avându-l ca instructor printre alții și pe marele pilot sportiv Mihai Albu.

Firesc, după absolvirea Liceului Militar, a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, de la Boboc din județul Buzău. În cadrul Școlii Militare de Aviație a executat zbor pe avionul clasic Zlin-526 și avionul reactiv L-29, pe care a și fost brevetat pilot militar. După absolvirea Școlii Militare de Aviație, tânărul locotenent Crăciunescu Ion  a fost repartizat pilot în Regimentul 67 Aviație Vânătoare-Bombardament din Craiova.

În cadrul regimentului de pe aerodromul Craiova a urcat cu competență treptele ierarhiei militare îndeplinind funcția de pilot, pilot-șef, comandant de patrulă, comandant de escadrilă, locțiitor pentru zbor al comandantului de regiment și locțiitor pentru zbor al Flotilei 30 Aviație de pe aerodromul Craiova. În perioada 1981-1983 și-a continuat pregătirea militară urmând cursurile Academiei Militare de Comandă din București și după absolvire a fost încadrat în funcția de comandant al escadrilei a II-a din cadrul Regimentului 67 Aviație Vânătoare -Bombardament, înzestrată cu avioane IAR-93. În vara anului 1987 a fost numit în funcția de locțiitor pentru zbor al comandantului de regiment, iar în septembrie 1995 în funcția de locțiitor pentru zbor al comandantului Flotilei de Aviație de pe aerodromul Craiova. În această perioadă și-a continuat pregătirea de pilot militar pe avioanele din înzestrarea unității, atingând nivelul de pregătire de pilot clasa I-a și instructor de zbor în toate condițiile meteorologice. În decursul carierei sale de pilot a executat un total de 1398 ore și 31 de minute de zbor cu 3525 de aterizări, pe 8 tipuri de avioane și variantele acestora, clasice: Zlin-226 și Zlin-526 și reactive: L-29, MiG-15(toate variantele), MiG-17 și IAR-93(toate variantele), MiG-21 și IAR-99, implicându-se în toate marile activități ale acestei misiuni, cum ar fi participarea la aplicații, mitinguri aeriene, zboruri de cooperare, precum și în cadrul evenimentelor din decembrie 1989 când a fost conducător de zbor pentru piloții militari care au acționat în zbor, evenimente în urma cărora a fost avansat la excepțional la gradul de locotenent-colonel. Pentru meritele sale a fost distins cu mai multe ordine și medalii, precum și recompensat în diferite moduri permise de rigorile militare, cum ar fi citarea prin ordin de zi pe unitate, recompense bănești, mulțumiri. A trecut în rezervă prin pensionare în anul 2002. În această etapă a vieții sale s-a implicat trup și suflet în activitățile ARPIA Craiova, al cărei președinte a fost timp de două mandate. Concomitent a fost membru activ al filialelor: „CULTUL EROILOR” și „ANCMRR” din Județul Dolj. A contribuit cu mare pasiune la toate activitățile din această perioadă din care reamintim: realizarea replicilor istorice ale avioanelor lui Vuia și Coandă-1910, realizarea Complexului Muzeal „OLTENIA AERONAUTICĂ” pe care l-a inaugurat cu ocazia Zilei Aviației pe data 08.08 2021, editarea revistei „Oltenia Aeronautică”. Ca urmare a pasiunii față de aviație concretizată în activitățile și realizările din cadrul ARPIA Craiova, a fost avansat la gradul de general de flotilă aeriană. În cursul zilei de sâmbătă, 5 februarie 2022 Generalul de flotilă aeriană Ion CRĂCIUNESCUa fost depus la capela bisericii „Eroii Neamului” din cartierul Lăpuș, de lângă fosta întreprindere Electroputere, iar slujba religioasă s-a desfășurat duminică 6 februarie a.c. începând cu ora 11.00, fiind apoi înmormântat la Cimitirul Nord din Craiova, unde avea să-șireîntâlnească foștii săi camarazi de zbor: Gheorghe Constantin, Mirea Mitică și Mihuțoiu Jean.

 

Dumnezeu să-l ierte...