REZERVA OȘTIRII DOLJENE
REVISTĂ
DE INFORMARE ȘI EDUCAȚIE PATRIOTICĂ
A ANCMRR FILIALA JUDEȚULUI DOLJ
„MIHAI VITEAZUL”
REZERVA
OȘTIRII DOLJENE
REVISTĂ
DE INFORMARE ȘI EDUCAȚIE PATRIOTICĂ
A ANCMRR FILIALA JUDEȚULUI DOLJ
„MIHAI VITEAZUL”
ANUL II - Nr 2(3)/2022 DIN SUMAR:
|
MIHAI
VITEAZUL
Domnul Țării Românești în perioada 1593-1600; pentru scurt
timp a fost și conducătorul de facto al celor trei state românești care
formează astăzi România: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Domnitorul
ALEXANDRU IOAN CUZA
(24
ianuarie 1859 – 23 februarie 1866)
Domnitorul Unirii a
dat viață unor importante prefaceri interne: Secularizarea averilor
mănăstirești (1863), Reforma agrară (1864), Reforma învățământului (1864),
Reforma justiției (1864). În timpul domniei
sale, Cuza a supus aprobării: Constituția și Legea
electorală, apoi la 14 august 1864 a
decretat Legea rurală. În vremea lui Cuza au mai fost adoptate Codul civil, Codul penal și Legea privind obligativitatea învățământului
primar. Au fost de asemenea înființate: Universitatea de la Iași (1860) și
Universitatea din București (1864). A fost organizată Armata română.
Centrul
Internațional „Constantin Brâncuși” în incinta
Muzeului de Artă din Craiova
Str
Simion Bărnuțiu nr 5, Craiova, Județul Dolj
România
ISSN 2810
5451, ISSN-L 2810 5451
REZERVA
OȘTIRII DOLJENE
REVISTĂ
DE INFORMARE ȘI EDUCAȚIE PATRIOTICĂ
A ANCMRR FILIALA JUDEȚULUI DOLJ
„MIHAI VITEAZUL”
Membri fondatori:
Gl mr (r)
prof univ dr Pâlșoiu Ion, gl bg (r) Băluță Dumitru, gl bg (r) dr Duican
Dorinel, col (r) Cojocaru Ștefan, col (r) Pârvu Petre, col (r) Zănescu
Constantin, col (r) Ion Mihai, col (r) Lăja Ștefan, col (r) Popa Marian, col
(r) Mogoș Ion, col (r) medic Cheiță Nicolae, lt col (r) Ene Constantin, mr (r)
Pârvu Nuța, mr (r) Bărbuceanu Vergică, slt av (r) Munteanu Jean, lt
av (r) Dinului Gheorghe.
Colegiul de redacție:
Director: gl mr (r) dr Pâlșoiu Ion;
Redactor șef:
gl bg (r) Băluță Dumitru;
Redactor: gl
bg (r) dr Duican Dorinel;
Secretar de
redacție: mr (r) Pârvu Nuța.
Autori:
gl mr (r) dr Pâlșoiu Ion, gl bg (r)
Băluță Dumitru, gl bg (r) dr Duican Dorinel, prof Duican
Lucia, col (r) Ion Mihai, col (r) Cojocaru Ștefan, col (r) Lăja Ștefan,
as med Frențescu Simona, elev caporal Georgescu Ana-Ruxandra, lt (r) Barbu
Jane, poet Bonescu Doina, dr Zamfir Mihai.
ISSN
2810 - 5451
CUPRINS
Editorial………………………………………………………………………………….
Col
(r) Ștefan COJOCARU
Brigada
2 Infanterie „Rovine” ………………………………………………………..
Gl
mr (r) Ion PÂLȘOIU
Batalionul
116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu”
Redacția
Ion
Argetoianu- un general de geniu
Gl
bg (r) Dumitru BĂLUȚĂ
Insurgență
vs contrainsurgență
Gl
bg (r) Dorinel DUICAN
Eliberarea
Ardealului nostru istoric
Redacția
Drama
generalului Gheorghe Avramescu și a familiei sale
Gl
bg (r) Dumitru BĂLUȚĂ
Nicolae
Vulovici - „cântărețul luptelor și al
biruințelor”
Elev
caporal Ana-Ruxandra GEORGESCU
Jertfa
unui soldat roșior
Asistent
SS Simona FRENȚESCU
România
țara mea, Strămoș - poezii
Poet
Doina BONESCU
Privesc
în oglindă - poezie
Col
(r) Ștefan LĂJA
Marin
Sorescu
Prof Lucia DUICAN
Adrian
Păunescu
Lt
(r) Jane BARBU
Perfectul
simplu oltenesc
Dr
Mihai ZAMFIR
Umor
cazon
Col
(r) Ion MIHAI
Căpitanul
Drăgoi
De
(după) Gheorghe BRĂESCU
In
memoriam- Lt av (r) Gheorghe DINULUI
În
atenția colaboratorilor:
Revista
„Rezerva Oștirii Doljene” primește
pentru publicare evocări, documente istorice și articole despre activitatea
Filialei Județului Dolj și a Subfilialei Plenița. Materialele vor fi prezentate
pe suport electronic (Times New Roman-14). Redacția își rezervă dreptul de a
publica materialele în funcție de necesități și nu reține pe cele care nu se
încadrează în tematica revistei.
Redacția
E D I T O R I A L
OBIECTVE SI REALIZARI ALE FILIALEI DOLJ A ANCMRR CRAIOVA
Col (r) Ștefan COJOCARU
Motto
„Mulțumirea
cea mai mare a vieții
este
aceea de ați fi făcut datoria
față
de semenii tăi”.
IoanSlavici
Încă de la începuturi, rezerviștii
au militat pentru a-şi făuri un organism viabil, menit să le reprezinte
aspiraţiile şi năzuinţele lor. Drumul înfiinţării corpului cadrelor neactive la
nivel național și apoi local avea să fie însă, unul lung şi presărat cu
nenumărate obstacole.
Să
ne reamintim așadar cum în cadrul acestui proces îndelungat, pe data de
29 martie 1991 s-a semnat actul de înființare a Filialei Județului Dolj
a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere. Acest fapt a dat posibilitatea rezerviștilor militari doljeni
să activeze liber pentru a-şi exprima neîngrădit opiniile legate de interesele
şi preocupările lor.
Ca parte componentă a Armatei
române, rezerviștii şi-au cucerit prin fapte în focul bătăliilor și
activităților întreprinse, locul şi rolul binemeritat în istoria militară a
poporului român. Regenerarea forţei rămâne așadar în accepţiunea militarilor de
carieră și nu numai a lor, o sarcină de cea mai mare importanţă, care a revenit
de-a lungul timpului conducerii noastre politice şi militare. Acest aspect
important al Apărării Naţionale a fost însă dat uitării de cele mai multe ori
în decursul istoriei, până în zilele noastre de către guvernanţii vremii.
Astăzi ne aflăm într-un moment
important al existenței Filialei Județului Dolj „Mihai Viteazul”, în al doilea an de la preluarea mandatului de
către actuala conducere, a cărei preocupare fundamentală este orientată cu
precădere către viața și activitatea rezerviștilor noștri militari din județul
Dolj.
Dacă
în revista noastră nu au aparut până acum suficiente articole care să facă
referire la activitățile desfășurate de către membrii filialei, am considerat
că mai întâi trebuie să organizăm evenimentele așteptând reacțiile membrilor și
apoi să prezentăm realizările. În continuare voi face o succintă prezentare a
organizării evenimentelor și a desfășurării acestora:
-În
data 20 mai 2021 a fost aleasă noua structura de conducere a Filialei Județene
Dolj „MihaiViteazul” a ANCMRR;
-Noul
președinte ales în persoana domnului gl mr (r) Pâlșoiu Ion și-a prezentat
platforma program cu obiectivele propuse, aceasta putand fi completată cu
activitați și luări de poziție în funcție de derularea evenimentelor
politico-economice;
-Apreciem
că, trăsătura fundamentală a Filialei noastre trebuie să fie unitatea, iar
obiectivul principal să îl reprezinte apărarea drepturilor rezerviștilor. Nu
trebuie să fim dezbinați și nu trebuie să ne mai lăsăm amagiți sau manipulați.
Principalalele activități și
evenimente pe care asociația le-a organizat și a participat au fost:
- la mai puțin de două luni de la investire,
Filiala Județeană Dolj a ANCMRR a fost înscrisă în Registrul Asociatiilor și
Fundațiilor, ocazie cu care a fost aprobat și statutul acesteia;
-
s-a trecut la conceperea, elaboarea și editarea documentelor de conducere, această activitate finalizandu-se prin aprobarea Regulamentului de Ordine Interioară și a Planului cu Principalele Activități;
-
pe plan local s-au întocmit documentele prin care au fost informați
comandanții: garnizoanei Craiova, unităților militare ale MApN, CMZ, MAI și
instituțiile administrației publice locale cu privire la alegerea noii
conduceri a filialei;
-
au fost întocmite documentele financiar-contabile pentru Administrația
Finanțelor Publice și BCR;
-asociația
și-a creat propriul site prin care membrii sunt informați despre toate
activitățile și problemele dezbătute în ședințele Biroului Permanent, ale Consiliului Director
și Conferinței Naționale;
-
s-a întocmit un calendar al activităților periodice în care comandanții
garnizoanei, CMZ, MAI să prezinte periodic informări despre situația
politico-militară actual;
- s-a urmărit
îmbunătățirea relațiilor cu celelalteasociații ale cadrelormilitare în rezervă
și în retragere din zonă;
- cu răbdare, cumpătați,
cu perseverență și dăruire, asociația prin membrii ei a început să se afirme pe
plan regional cât și la nivel național;
- în data de 06.06 2021
în cadrul Conferintei Naționale a ANCMRR, dl
gl mr (r) Pâlșoiu Ion a fost ales
membru în Birou Permanent Central;
- în perioada 27.05 2021
– 05.06 2021, membrii filialei au participat la Simpozionul Național Tudor
Vladimirescu organizat la Colegiul Național Militar“Tudor Vladimirescu” Craiova
și la EpiscopiaSeverinului;
- asociația a întocmit și
înaintat un număr de 20 de propuneri pentru elaborarea Proiectului de Lege
privind Statutul Cadrelor Militare – 30.06.2021
- pe 15.09 2021 membrii
filialei au participat la aniversarea Batalionului 26 Infanterie „Neagoe Basarab”;
- ori de câte ori
situația a impus-o, președintele asociației a prezentat în emisiuni TV și mass
media locală, rolul armatei în societate, demnitatea profesiei de militar,
situația pensiilor militare și acordarea aistenței medicale;
- membrii asociației au
participat la toate activitățile organizate în colaborare cu comandantul
garnizoanei și ai unităților militare, printre acestea enumerându-se: expoziția
de tehnică militară, trageri cu armamentul de infanterie, simpozion și lansarea
revistei „Rezeva Oștirii Doljene”
(Ziua Armatei și 20-23.10 2021);
- membrii asociației în
colaborare cu Asociația Cultul Eroilor Filiala „Frații Buzești” au participat
la activități pentru cinstirea și comemorarea eroilor neamului: Simpozionul „ObarsiaNeamuluiRomanesc”-Desa 2021 și
simpozionul Constantin Brâncuși -TgJiu 2022;
- în data de 22.10 2021
am participat la ceremonia de decorare a drapelului de luptă al Colegiului
National Militar Tudor Vladimirescu-22.10 2021;
- am demarat reluarea
lucrărilor la BisercaMilitară dinParcul Indepedenței cu susținerea Mitropoliei
Olteniei și începerea lucrărilor la construirea Bisericii din lemn tip
maramureșan în incintaSpitalului Militar Craiova cu sprijinul Mitropoliei
Olteniei, aceasta incluzand elemente ale bisericii construită în Irak de B. 26
I. și adusă în țară în anul 2009;
- am participat la elaborarea și întocmirea
documentelor pentru construirea Cimitirului Militar în Poligonul Obedeanu cu
sprijinul comandantului garnizoanei Craiova;
-s-au luat măsuri pentru îmbunătațireacondițiilor de
lucru în spațiile destinate Filialei;
- s-a procedat la repartizarea transparentă a
biletelor de odihnă, recreere, tratament și recuparare;
- s-au organizat activități de socializare cu membrii
asociației și familiile acestora;
- realizarea legăturii informatice cu memebrii
filialei s-a efectuat printelefon, email și platform Whats App;
-s-au acordatajutoare bănești pentru membrii
asociației și urmașii acestora care beneficiază de o pensie mai mică de 1700
lei;
- participarea membrilor asociației la festivitatea de
deschidere a anului școlar la Colegiul National Militar „Tudor Vladimirescu” în
prezența Primului Ministru în data de 05.09 2022;
- la propunerea președintelui ANCMRR și în colaborarea
cu conducereaSpitaluluiMilitar Craiova au fost elaborate și aprobate
procedurile operaționale în vederea acordarii de consultații și asistență
medical pentru cadrele militare în rezervă și în retragere;
Ca o
recunoaștere a importanței acestei structuri pe plan local și internațional, în
data de 21.09 2022 au participat împreună cu președintele filialei dl gl mr (r)
Pâlșoiu Ion, la Conferința internațională a cadrelor militare în rezervă și în
retragere, care s-a desfășurat în orașul Zaicaer din Serbia. Acest forum a
reunitpresedintii de asociații din Serbia, Bulgaria și România. Cu acest
prilejpreședintele ANCMRR Filiala Dolj a transmismesajul de salut al domnului
gl lt (r) Neculai Băhnăreanu și a prezentat obiectivele și scopul asociațiilor
din România scoțând în evidență că în Balcani și în lume problemele sunt
tensiunate și doar dacă vom fi uniți vom reuși să gestionăm și să rezolvăm situațiile
create.
Desigur că se putea mai mult și mai bine, de aceea vă
invităm dragi camarazi să participați alături de noi la sedințele lunare ale
BirouluiPermananet și să vă exprimați punctul dumneavoastră de vedere.
BIROUL PERMANENT
AL
ANCMRR FILIALA JUDEȚULUI DOLJ „MIHAI
VITEAZUL”
Nr.
Crt. |
Grad,
nume și prenume |
Funcția |
1 |
Gl mr (r) PÂLȘOIU ION |
Președinte |
2 |
Gl bg (r) BĂLUȚĂ
DUMITRU |
Primvicepreședinte |
3 |
Col (r) COJOCARU ȘTEFAN |
Vicepreședinte |
4 |
Col (r) PÂRVU PETRE |
Vicepreședinte |
5 |
Col (r) CHEIȚĂ NICOLAE |
Membru |
6 |
Col (r) FLORESCU
MARINEL |
Membru |
7 |
Col (r) MOGOȘ ION |
Membru |
8 |
Col (r) SCRĂDEANU
EMIL |
Membru |
9 |
Lt col (r) POPA
MARIAN |
Membru |
10 |
Mr (r) BĂRBUCEANU VERGICĂ |
Membru |
11 |
Mr (r) PÎRVU NUȚA |
Secretar executiv |
UNITĂȚI MILITARE DE IERI ȘI DE AZI
BRIGADA
2 INFANTERIE „ROVINE”
Gl mr (r) Ion PÂLȘOIU
Brigada
2 Infanterie „Rovine” a
preluat tradițiile de luptă ale Diviziei 2 Infanterie, înființată la 1 aprilie
1883, prin Legea nr. 270 din 31.o1 1883.
Datorită tăriei armelor și a
militarilor săi, Divizia 2 Infanterie a fost scut și pavăză în calea celor care
au râvnit la acest pământ străbun,
înscriind numeroase pagini de glorie în cartea de istorie a neamului
românesc.
În cei 135 de ani de
existență, Marea Unitate a participat la principalele evenimente din istoria
poporului nostru, acționând cu eroism în
luptele din Primul Război Mondial, atât
pe frontul de sud al Armatei române din toamna anului 1916, cât și în zona
Dobrogei, pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Amzacea.
În campaniile celui de Al Doilea Război Mondial, a
participat la luptele pentru eliberarea teritoriului național din
Basarabia – în prima parte a conflagrației – și ulterior, odată cu ieșirea din alianța cu Germania nazistă, militarii
diviziei au participat, alături de armatele aliate, la eliberarea
Transilvaniei, Cehoslovaciei și Austriei.
Ostașii săi au străbătut un drum lung și glorios, presărat, din păcate, cu multe jertfe.
Eliberarea teritoriului național a însemnat redarea demnității noastre ca stat
suveran și independent.
Bogatele tradiții de luptă
făurite de-a lungul anilor au o
puternică rezonanță istorică în inimile noastre. Ne înclinăm cu
recunoștință în memoria celor căzuți la datorie, faptele de vitejie și
sacrificiul lor suprem sunt veșnic
în inimile și gândurile noastre, alături
de o floare și o lumânare.
Marea Unitate de Infanterie, de la înființare și
pînă în prezent, a cunoscut mai multe reorganizări și titulaturi.
Divizia 2 Mecanizată „Mihai
Viteazul” s-a transformat în
Brigada 26 Mecanizată, la 1 iunie 1994, ulterior primind denumirea de Brigada 2 Mecanizată „Rovine”, la 1 iunie 1995.
Prin reorganizarea din 1 iunie 2002, primește titulatura de Brigada 2
Infanterie Moto „Rovine” și începând cu 1 martie 2006 devine
Brigada 2 Infanterie „Rovine”.
Comandanții Brigăzii 2 Infanterie
„Rovine” au fost: Col. NEAGOE
Constantin (01.06 1994 - 06.11 1995); Col. POPESCU Gabriel (18.01 1996 - 01.08
2000); Gl. bg. PÂLȘOIU Ion (01.08 2000 - 15.09 2004); Gl. bg. BĂLĂCEANU Virgil
(15.09 2004 – 01.09 2006); Gl. bg. PREDATU Dan (01.09 2006 - 03.02 2007); Gl.
bg. CIUNGU Mihai (01.04 2007 - 14.08 2008); Col. ALBĂSTROIU Viorel
(împuternicit 15.08 2008 - 25.10 2008); Gl. bg. SIMINA Gheorghe (26.10 2008 -
01.11 2009); Gl. bg. TUDOSIE Emil (23.11 2009
- 29.09 2011); Gl. bg. DUICAN Dorinel (29.09 2011 - 24.02 2014); Col.
VIȘAN Gheorghe (24.02 - 07.07 2014); Gl. bg. BLAIU Dorin (07.07 2014 - 01.04 2016).
Comandanții Brigăzii
Multinaționale Sud - Est au
fost : Gl. bg. PETRESCU Daniel (23.08 2016 - 03.08 2017); Gl. bg. DAN Cristian
(03.08 2017 - 11.06 2020); Gl. bg. NICOLAESCU Constantin ( 11.06 2020 –
prezent).
Brigăzii 2 Infanterie, prin Bataloinul 26
Infanterie „Neagoe Basarab” a participat la următoarele misiuni
internaționale: „UNAVEM III” în Angola cu B.26. I. comandant Lt. col. PÂLȘOIU
Ion, în perioada 25.03- 10.10 1996, „ALBA” în Albania, cu 1 Cp./ B.26 I.
comandant Cpt. PREDATU Eugen, în perioada 30.04 – 27.07 1997, „DYNAMIC
RESP0NSE” în Bosnia Hertzegovina cu B.26 I. comandant Col. PÂLȘOIU Ion, în
perioada 1997- 1998.
Șeful Statului Major General Gl.
CHELARU Mircea a emis un ordin în anul 2000, prin care se hotăra să se
organizeze examen pentru confirmarea sau numirea comandanților de brigăzi din
Armata României.
Eu, Col. (atunci ) PÂLȘOIU
Ion, comandant al Brigăzii 81 „FORȚA DE REACȚIE RAPIDĂ” DEJ, din 1998, aproape
3 ani de zile, am făcut raport pentru participarea la examen, pentru funcția de
comandant al Brigăzii 2 Infanterie „Rovine”. Am fost chemat la raportul
Comandantului Corpului 7 Armată „General Nicolae Șova”, Gl. bg. CABA Florian și
Comandantului Armatei a 4 - a „Transilvania”, Gl. mr. GHEORGHIU Dorin, pentru a
renunța la raportul meu, apreciind neoportună participarea mea la concurs,
deoarece am îndeplinit funcția de comandant de brigadă 3 ani și se făcuseră
propuneri pentru încadrarea mea pe o funcție în comanda Corpului 7 Armată sau
în comanda Armatei a 4 a.
Am raportat comandanților mei,
domnilor generali, că am hotărât să particip la concurs pentru două motive
principale: întoarcerea la familie și revigorarea Brigăzii 2 Infanterie
„Rovine”, care era propusă la desființare, din cauza lipsei de performanțe.
M-am prezentat la examen, la
Comandamentul Armatei 1-a, București, unde am constatat că participau la
concurs opt colonei, pentru Bg. 1 și Bg. 2 Infanterie, adică, patru pe loc. Gl.
mr. PARANIAC Cornel, Comandantul Armatei 1-a, președintele comisiei de examen,
a făcut precizarea că primii doi vor fi numiți, in functie de opțiunea
primului. Am fost clasificat primul, cu 1019 puncte, cu aproximativ 300 puncte
în fața următorului.
Am preluat comanda Brigăzii 2
Infanterie „Rovine”, în septembrie 2000, Locțiitor - Col. PREDATU Dan, Șef
de stat major - Col.TUDOSIE Emil, (ulterior, Col. IONICI Virgil). Am stabilit,
împreună cu echipa de comandă, un set de obiective pentru revigorarea
activității brigăzii, completarea efectivelor, ridicarea nivelului de
operativitate a tehnicii și perfecționarea nivelului de instruire a tuturor
militarilor din brigadă.
În perioada 1998 – 2001, structuri de nivel pluton, companie sau batalion,
din Brigăzii 2 Infanterie NU au
participat la misiuni internaționale din cauza rezultatelor neperformante.
Brigada 2 Infanterie „Rovine” este una dintre primele mari unități ale armatei române
care a demarat și a realizat procesul de restructurare și integrare în NATO. În
cadrul acestui proces, Marea Unitate și
unitățile componente au organizat, pregătit și participat la numeroase
exerciții și aplicații pe teritoriul național și în afara țării.
În urma rezultatelor obținute și a aprecierii eșaloanelor superioare, în
perioada 2000 – 2001, Bg. 2 I. „Rovine”
a fost scoasă de pe lista cu propuneri pentru desființare și în anul 2002 a
primit ordin să participe la misiunea „JOINT GUARDIAN” în KOSOVO, cu o companie
de infanterie din B.26 I. (prin rotație), comandant- Mr. SIMION Costel în
perioada 01. 03- 25. 06 2002 și Mr. JIANU Cătălin în perioada 25. 06-12. 11
2002.
În același an, 2002, la cererea Șefului Statului Major al Forțelor
Terestre, Gl. lt. BĂDĂLAN Eugen, de a pegăti un Detașament de nivel Batalon de
Infanterie pentru o operație de război în afara granițelor țării, eu am fost
singurul comandant de brigadă din Forțele Terestre, care s-a angajat să
pregătească acest Detașament din cadrul Bg. 2 I. „Rovine”.
Bg. 2 I. „Rovine” a primit ordin să pregătească un Detașamentul de
luptă,pentru misiunea „ENDURING FREEDOM„
în AFGANISTAN, pe structura de comandă a B.26 I. „Neagoe Basarab”, comandant
Mr. CIUCĂ Nicolae și cu participarea unor militari selecționați din celelalte
structuri ale brigăzii, în perioada:
01.07 2002- 15.01 2003.
Militarii Brigăzii 2 Infanterie „Rovine”, respectiv, B.26 I., au fost
primii militari români, de la cel de-al Doilea Război Mondial, care au
participat la operații de luptă (război) în afara granițelor țării, în 2002, în
Afganistan.
Prin reorganizarea din 1 iunie 2002, primește titulatura de Brigada 2 Infanterie Moto „Rovine”cu
următoarea echipă de comandă: Comandant Brigadă: Gl. bg. PÂLȘOIU Ion,
Locțiitor: Col. PREDATU Dan, Șef stat major: Col. RADU Pantelie, Șef al personalului:
Lt. col. MOGOȘ Florea, Șef al cercetării: Lt. col. PETROIU Gheorghe, Șef al
operațiilor și instrucției: Lt. col. RUSU Liviu/Mr. TOMA Gabriel, Șef al
logisticii: Lt. col. ȘOIMAN Marin/Lt. col. MUSTĂȚEA Florin, Șef al
comunicațiilor și informaticii: Lt. col. GIUBEGA Vasile/Mr. DINCĂ Gheorghe
Veronică, Medic șef. Lt. col. dr. BOBÂRNAC Dragoș/ Mr. dr. FITĂRĂU Lucia,
Contabil șef: Lt.col. UȘURELU Valentin/Mr. SCRĂDEANU Emil, Jurist Mr. POPA
Marian, Șef CIMIC: Cpt. NADOLU Renato.
Comandanții de unități erau următorii: B.20 I. Lt. col. MOGHINĂ Gheorghe, B.26
I. Lt. col. CIUCĂ Nicolae, B.32 I. Lt. col. DINULICĂ Cristian, B.205 Art. AA. Lt. col. VIJELEA Constantin, B.325
Art. Lt. col. POROINEANU Marius, B.116
Log. Lt. col. BUTOIANU Ion.
Marea Unitate din inima Olteniei a fost prima structură din Armata României
care a participat cu forțe și mijloace, simultan, în două teatre de operații
din lume, Asia (Afganistan și Irak) și Europa (Balcanii de Vest).
Brigada
2 Infanterie „Rovine” cu
B.20I. „Dolj”, B.26I. „Neagoe Basarab”, B.32 I. „Mircea” și ulterior B.22 I.
„Romanați”a continuat să participe la
misiuni multinaționale din teatrele de operații din Afganistan, Irak și Balcanii de Vest la operațiile: „ANTICA
BABILONIA” în Irak B. 26 I. cdt.- Lt. col. CIUCĂ Nicolae: 19. 01- 02. 09 2004;
B.20 I. cdt.- Lt. col. IOAN Nicolae: 03. 08 2005- 27.01 2006; „UNAMI” în Irak,
Cp./ B.26 I. cdt. - Cpt. GIURGIU Cătălin:19. 03-04.10 2005; „ISAFSUPPORT
ELECTION” în Afganistan, B.26 I.-Cdt. Lt. col. TOMA Gabriel: 02.08 - 07.11
2005; „KAF FORCE ELECTION” în Afganistan, Cp./B. 26 I, cdt.- Cpt. BUMBAC Marius: 26.09 2006 - 01.04 2007, și cdt.
-Cpt. NICULESCU Decebal: 01.04-26.07 2007; „COALIȚIA IRAK”, B.32I. Cdt.-Lt.
col. DINULICĂ Cristian: 01.08 2007-02.03 2008; „TASK FORCES ZABUL„ în
Afganistan, Cp./B. 20I, Cdt.- Cpt. MOHORA Daniel: 05.01-12.07 2009; „IRAQI
SUNSET” în Irak, B.26 I, cdt.-Lt.col. TOMA Gabriel: 19.02.-23.07 2009”; „ISAF ZABUL „ în Afganistan, Cp. 211
Cc, Cdt.- Cpt. DUMITRESCU Bogdan: 06.2009 - 02 2010; „ISAF” în Afganistan,
B.20I.- Cdt. Lt. col. SAVA Claudiu: 24.11 2010- 17.06 2011; B.26 I, Cdt.-Lt.
col IONESCU Dan: 22.01- 11.08 2012; B.20I. Cdt.- Lt. col. JIANU Cătălin:
03.02-17.07 2014; „KAF/GDA” în Afganistan,
1 Cp./B. 26I.- Cdt. STANCIU Mihai: 09.12
2013-30.05 2014 „DYNAMIC RESP0NSE” în Bosnia Hertzegovina și Kosovo, B.
26I: 1998, 2000, 2001, „EUFOR ALTHEA” în
Bosnia Hertzegovina Cp./B.22 I. - Cdt. MURARIU Andrei: 06.03- 30.09 2022.
Misiune în Afganistan în anul 2002: gl bg Ion Pâlșoiu-cdt Bg 2 I „Rovine”
împreună cu:
col Radu Pantelie-șef de stat major,
lt col Nicolae Ciucă-cdt B 26 I și mr Ilie florigoanță
Bg. 2 I. „Rovine”, prin înaltul profesionalism, spirit de dăruire și
sacrificiu, dovedite în teatrele de operații din Angola, Balcanii de Vest,
Afganistan și Irak, a contribuit într-o măsură însemnată la admiterea României
în NATO, în 2004 și consolidarea securității zonale și mondiale.
Aprecierea valorii acestei
Mari Unități, de către conducerea Statului Major al Apărării și conducerea NATO
a făcut ca Brigada 2 Infanterie „Rovine”
să se constituie în BRIGADA
MULTINAȚIONALĂ SUD-EST, cu o misiune extrem de importantă în apărarea țării
și a flancului estic al NATO.
Am comandat Brigada 2
Infanterie „ROVINE” în perioada 2000-2004, timp în care am acționat pentru revigorarea
comandamentului și unităților, și am condus pregătirea structurilor din
brigadă pentru apărarea țării și, participarea acestora la exerciții și
misiuni multinaționale din teatrele de
operații.
Aduc un pios omagiu
înaintașilor, eroilor de ieri și de azi, le mulțumesc veteranilor, generațiilor
care ne-au precedat, precum și tuturor militarilor care au luptat și luptă sub
faldurile drapelului de luptă al Brigăzii 2 Infanterie „Rovine”, astăzi Bg.
Multinațională S-E.
Adresez sincere felicitări
pentru profesionalismul, pasiunea,devotamentul și eroismul de care a dat dovadă
personalul acestei Mari Unități, în misiunile
executate, pentru apărarea țării și pentru consolidarea securității și a
păcii.
Doresc succes în
activitățile și misiunile încredințate, conform devizei „GATA ORICÂND !”, multă
sănătate și împliniri, personalului acestei Mari Unități.
BATALIONUL 116 SPRIJIN LOGISTIC „IANCU JIANU”
Redacția
Prin Înaltul Ordin de Zi
nr. 29 din 1 februarie 1861, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza consfiinţea în urmă cu 161 de ani înfiinţarea
pentru întâia oară a Corpului Ofiţerilor de Intendenţă Militară
subordonat Ministerului de Război. În decursul timpului, intendența a fost
unitatea de măsură a condiții lor de trai ale militarilor, a fost cea care a
stabilit adâncimea și durata misiunilor de luptă în confruntările armate din
vremea războaielor, ori pe teatrele de operații din afara teritoriului nostru
național.
Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu”, a luat
ființă pe data de 1 august 1961, la peste un secol de la
semnarea actului de naștere a intendenței române.
În prezent unitatea din urbea noastră aflată ăn subordinea Brigăzii
Multinaționale de Sud-Est asigură cu operativitate suportul logistic al
structurilor din subordinea sa. Pe data
de 1 august 2016, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de la înfiinţarea unităţii,
în Piaţa „Mihai Viteazul” din
municipiul Craiova s-a desfășurat un fastuos ceremonial militar-religios
dedicat înmânării Drapelului de luptă. A fost atunci un eveniment important din
viața batalionului, la care au participat oficialităţi ale administraţiei
publice locale, cadre militare în activitate, rezervă şi retragere, precum şi
reprezentanţi ai eşaloanelor superioare.
Cu prilejul acestui jubileu important din viața unității Șeful SMG, generalul Nicolae Ionel Ciucă
a adresat întregului personal un vibrant mesaj de felicitare:
„Cu ocazia împlinirii a 55 de ani de la
înființare, vă felicit și vă urez succes în activitățile viitoare, multă
sănătate, putere de muncă, dumneavoastră și familiilor dumneavoastră! La mulți
ani!”
În decursul existenței
sale de 61 de ani, Batalionul 116
Sprijin Logistic „Iancu Jianu” a
adunat în „Registrul Istoric” al unității, numeroase fapte memorabile.
Așa cum am subliniat
anterior, Batalionul 116 Sprijin Logistic face parte din structura Brigăzii
Multinaționale de Sud-Est din Craiova, o mare unitate tactică importantă a
Armatei române. În acest context unitatea este angrenată într-o multitudine de
misiuni de sprijin logistic, urmând îndeaproape trupele brigăzii în toate
zonele și poligoanele unde aceastea își desfășoară antrenamentele și
aplicațiile necesare pregătirii la standarde de înaltă performanță.
Anul acesta, pe 18
iulie la Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu
Jianu”, a avut loc ceremonia de predare-primire a comenzii în care locotenent-colonelul Constantin Stanciu a
preluat comanda și drapelul de luptă al unității de la locotenent-colonelul Mihăiță Irimia, în prezența șefului de stat
major al Brigăzii Multinaţională de Sud-Est, locotenent-colonelului Mihai
Ioniță.
Logistica militară este disciplina planificării și desfășurării mișcării,
aprovizionării și întreținerii forțelor militare. În sensul său cel mai
cuprinzător sunt acele aspecte sau operațiuni militare care se ocupă de:[1]
-proiectare, dezvoltare, achiziţie, depozitare,
distribuție, întreținere, evacuare și eliminare de materiale;
-transportul
de personal;
-achiziție, construcție,
întreținere, operaționalizare și dispunerea facilităților;
-achiziționarea
și furnizarea de servicii;
-acordarea sprijinului necesar serviciilor
medicale și de sănătate.
Între multitudinea
sarcinilor din garnizoana Craiova, se circumscriu și problemele logistice ale
ANCMRR Filiala Județului Dolj, „Cultul Eroilor” Filiala Dolj și CAR-ul cadrelor
militare. Beneficiem așadar în cadrul Comenduirii Garnizoanei Craiova, de
aportul Batalionului 116 Sprijin Logistic din punct de vedere administrativ,
pentru desfășurarea activităților noastre în condiții de normalitate deplină.
Mulțumim comenzii unității, pentru atenția acordată și operativitatea cu care
ne soluționează solicitările și problemele cotidiene.
Cu prilejul Zilei Armatei române, rezerviști
militari urează camarazilor activi din Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu” :
LA MULȚI ANI!
Notă:
1.Glosar NATO de termini și definiții.
PERSONALITĂȚI
ISTORICE - MILITARE
ION
ARGETOIANU
-Un
general de „geniu”-
Gl bg (r) Dumitru BĂLUȚĂ
Argetoianu Ion
s-a născut pe 5 ianuarie 1841 la Craiova,
fiind
descendent al unei renumite familii de boieri, care deținea
la vremea respectivă câteva domenii întinse pe teritoriul comunei Argetoaia,
dar și o moșie cu conac în comuna Breasta, aflată în zona limitrofă a Craiovei.
Copilul
și-a început școala primară la Craiova și tot aici a urmat-o pe
cea gimnazială. Vacanțele le-a petrecut la Breasta într-o atmosferă idilică,
unde cu certitudine nimic nu i-a lipsit ca să aibă parte de o copilărie
fericită. A plecat apoi la Bucureşti pentru a urma liceul, iar după absolvire a
candidat la „Școala Militară de Artilerie
și Geniu”, optând pentru specialitatea genistică. A terminat cu brio
studiilor militare, devenind ofițer cu gradul de sublocotenent în arma geniu,
dând atunci de veste că este posesorul unor largi și încă nebănuite
posibilități de afirmare. Pasiunea sa pentru învățătură
l-a propulsat inevitabil și la „Școala
Politehnică din Paris”, unde la terminarea studiilor își ia „licenţa în drept şi litere”, iar după o perioadă de afirmare avea să obţină
și titlul de „doctor”.
S-a căsătorit
cu Constanța și au avut împreună un fiu Constantin, alintat de ai săi cu
apelativul Jane. Crescând într-o
familie de intelectuali și fiind înconjurat cu multă dragoste, în timp
Constantin Argetoianu călcând pe urmele tatălui său, avea să devină celebru.
Vocația
pentru studiu i-a îndrumat apoi pașii la „Școala
Militară de Aplicații de la Metz”1,
obținând la absolvire, licența de inginer militar cu pregătire multilaterală
într-un domeniu în care rigoarea matematică și specialitatea genistică se
împleteau în mod fericit.
Gl bg Ion ARGETOIANU
Ion Argetoianu a fost un ofiţer cu un dezvoltat cult al
cinstei, demnităţii și onoarei militare, calități pe care le-a probat, pe când
abia întors din străinătate avea să demisioneze din armată, pentru că fusese
jignit de suveran la o inspecţie și nimeni nu l-a mai putut îndupleca atunci să
revină asupra hotărârii sale. În viața civilă a fost numit pentru o
bună perioadă de timp Inspector Tehnic
al Olteniei.
La începutul Războiului de Independență însă, Carol I aducându-și aminte de aprigul
căpitan oltean, își recunoaște oarecum greşeala și dă dispoziție să fie imediat
rechemat în rândurile cadrelor militare active din armată. Cu această ocazie
suveranul, încercând să-și motiveze atitudinea anterioară i-a spus că de pildă
în Germania, chiar și prinţii primesc asemenea observaţii, fără ca ei să se
supere. Replica lui Argetoianu a fost însă şi atunci la fel de categorică: „Sire, fie prinţ, fie om de rând, onoarea e
aceeaşi”. A fost un răspuns care a mai subliniat încă odată personalitatea puternică a temerarului
ofițer oltean. Dar pentru că rămăsese în urmă față de promoția sa, a trebuit să
fie avansat de două ori la rând în decursul aceluiași an, la gradul de maior și
respectiv de locotenent colonel. Ofițer genist cu înaltă
pregătire profesională, maiorul Ion Argetoianu a participat la Războiul de
Independență sub comanda
colonelului Mihail Cerchez*, luând parte la
luptele de la Opanez, Bucova, câmpia Vidinului și împrejurimile Plevnei, unde s-a
distins atât ca specialist de geniu, cât și ca ofiţer cu o pregătire de stat
major desăvârșită. În luptele de la Plevna a fost martor la capitularea lui
Osman Paşa pe 28 noiembrie 1877: „Capitulez
cu armata mea, predându-mă junei și bravei armate române”! Căderea Plevnei a fost crucială pentru
deznodământul războiului și istoria ulterioară a României!
Carieră militară a lui Ion Argetoianu avea să cunoască după
terminarea războiului o ascensiune fulminantă.
Mai întâi a fost numit profesor de geniu și topografie la Școala Militară de Artilerie și Geniu din
București, contribuind la formarea și instruirea a numeroase promoții de
ofițeri. În anul 1883, un comitet format din generali și ofițeri, printre care
și locotenent colonelul Ion Argetoianu, pun bazele primei publicații militare
românești „Revista Armatei”, care
avea să apară până în anul 1914.
Întotdeauna militarul Ion Argetoianu a fost
apreciat, atât pentru competența sa profesională de excepție, cât și pentru
modul deosebit în care reușea să-și armonizeze relațiile cu subalternii, fiind
în permanență stimat și iubit de către aceștia. De
pildă generalul Gheorghe Văleanu originar din Slatina, care a servit timp de 20
de ani în subordinea sa, afirma că: „ nu l-am văzut niciodată tratând cu asprime
sau cu bruscheţe vreun subaltern, fie el chiar din gradele cele mai de jos”.
Convins de calitățile excepționale ale ofițerului, ministrul de
Război Ion Brătianu, i-a încredinţat
postul de Director al Personalului Operaţiilor Militare în perioada
1881-1882, structură centrală de personal şi ulterior cea de comandant al
Regimentului 1 Geniu. În perioada 1878 -
1894 a îndeplinit o serie de funcții de mare răspundere.
Astfel, pe când purta
gradul de locotenent colonel și-a desfășurat succesiv activitatea în: Marele
Stat Major, Consiliul Superior al Oştirei, Regimentul 4 de Linie din Craiova,
Serviciul de Geniu (director), Ministerul de Război şi Regimentul 1 Geniu. După
avansarea la gradul de colonel a îndeplinit funcția de șef de stat major al
Corpului 4 Armată, fiind apoi numit comandant al Regimentului 1 Geniu.
„În
calitatea sa de comandant: a fost hotărât, drept şi foarte cinstit, a lucrat
totdeauna cu pricepere şi judecată clară, bun camarad şi devotat serviciului
până la abnegaţiune, cavaler şi nobil în toată accepţiunea cuvântului, fructul
unei educaţiuni cu totul aleasă. În
răsboiu s’a distins prin energie, curaj
şi pricepere, iscusit şi îndemânatic
comandant de trupe. Ca ministru a
dovedit însuşiri superioare, asemănătoare unui cunoscător bărbat de stat cu
calităţi morale superioare și vederi largi, prevăzător în toate acţiunile sale,
lucrând cu tact, înţelepciune şi afabil cu toată lumea.„2
În anul 1894 este înălțat la gradul de general de brigadă și prin urmare în perioada 1895-1896 ocupă
funcția de Inspector General al Armei Geniu, iar în anul 1899 este numit
comandant al Corpului 1 Armată din
Craiova (funcție corespunzătoare gradului de general de divizie).
După trecerea sa în
rezervă în anul 1901, generalul Ion Argetoianu s-a înscris în Partidul Conservator, de care îl legau
în mod evident afinități de natură ideologică și doctrinară, dar și o prietenie
politică stabilă cu Titu Maiorescu**. Generalul Ion Argetoianu avea 71 de ani
la numirea sa în această funcție de maximă responsabilitate. A condus realizarea a două din cele mai importante
obiective de infrastructură din vremea sa: construirea în anul 1883 a liniei de
cale ferată Titu-Târgovişte şi realizarea fortificaţiilor Bucureştiului.
A avut de asemenea o contribuție importantă la
întărirea liniei de apărare: Focşani-Nămoloasa-Galaţi.
În fine, în anul 1906 Ion Argetoianu a fost avansat la gradul de general de divizie, succes care a
pecetluit cum nu se putea mai bine o carieră militară de excepție. În 1904 a fost ales deputat în Parlamentul României,
deținând de două ori funcția de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Ulterior
a fost ales senator, perioadă în care într-una din legislaturi a fost
vicepreședinte al Senatului.
Apreciindu-i calităţile incontestabile, Carol I l-a desemnat ministru de Război în guvernul lui Titu
Maiorescu, în împrejurări deosebit de grele prin care trecea atunci România. În
perioada 28 martie –14 octombrie 1912 generalul de divizie Ion Argetoianu a
fost protagonistul înființării Liceului
Militar de la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Fiind însărcinat cu
organizarea, instalarea și funcționarea noului lăcaș de învățământ militar,
Nicolae Filipescu îi propunea noului ministru de Război să fie expropriate
câteva terenuri adiacente Mănăstirii Dealu.
Prin Înaltul Decret nr.
2393/12 aprilie 1912 se va reglementa
operativ solicitarea ministrului de Război. Iată câteva din argumentele
prezentate de generalul Argetoianu în raportul adresat șefului statului: „ Aceste terenuri sunt necesare Liceului
Militar modern ce se construiește la Mănăstirea Dealului din acest județ.Un
asemena liceu este destinat ca, pe lângă partea instructivă și educativă a
noilor ofițeri, să se dezvolte mai ales vigoarea fizică……permițându-ne să avem
în viitor ofițeri destoinici sub toate raporturile, care să suporte greutățile
carierei militare, mai cu seamă de război, și pentru aceste motive, asemenea
lucrări militare trebuiesc socotite ca făcute în interesul apărării țării”.3
Au urmat apoi demersurile pentru înființarea „de facto” a Liceului Militar, prin Raportul nr. 418/1 iunie
1912, al ministrului de Război:
„Acest
liceu va avea menirea de a pregăti elemente sănătoas, solid educate și bine
instruite pentru școlile militare, după procedeele noi din Germania și Anglia,
unde tinerii sunt educați în școli instalate la țară, în aer curat, și
prevăzute cu toate mijloacele pentru dezvoltarea lor fizică, morală și
intelectuală”.4
Și astfel pe data de 4 iunie 1912, sub autoritatea
ministrului de Război generalul de divizie Ion Argetoianu în prezența
autorităților statului a pus piatra de temelie a Liceului
Militar de la Mănăstira Dealu.
Așadar, doi craioveni, două personalități remarcabile
ale vremii, Titu Maiorescu și Ion Argetoianu și-au pus pecetea pe documentul de
înființare la 1912, a Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, precursor al
Liceului Militar din Predeal și mai apoi
al actualului Colegiu Național Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, care
anul acesta a sărbătorit 110 ani de existență.
Răsfoind în scopul
documentării, corespondența pe care Ion Argetoianu a purtat-o cu familia, m-a
surprins rigoarea cu care acesta se ocupa de afacerea familiei sale de la moșia
din Breasta, precum și grija nemărginită pentru a-i asigura fiului său tot ce
era necesar pentru studii. Apoi și preocuparea pentru sănătatea soției era
prezentă în mai toate scrisorile sale, fapt care ne conduce la concluzia că
Argetoianu a reușit să asigure în mod magistral ehilibrul între cele două
componente: viața de militar cu cea de familie. Iată așadar o pildă, sau mai
bine zis un „secret” pe care mai toți militarii de carieră l-au cunoscut și
gestionat, fiecare așa cum a știut și a putut mai bine .
Ioan
Argetoianu a decedat la Viena, unde se afla la tratament împreună cu soția, lăsând în urma sa un fiu care avea să
devină ulterior celebru prin ascensiunea sa politică. Politicianul
și memorialistul de excepție Constantin Argetoianu avea să cosemneze cu
amărăciune despre moartea tatălui său:
„Am plecat pe la 20 decembrie (1927 n
n) la Viena, unde părinții mei
petreceau iarna, ca să fie mai lângă fiică-mea instalată acolo cu mumă-sa. Cele
20 de zile pe care le-am petrecut la Viena mi-au mai vânturat ideile și mi-au
înlesnit regăsirea echilibrului meu sufletesc, adânc tulburat. Ele mi-au rămas
adânc întipărite în minte căci au fost cele din urmă, pe care le-am trăit cu
tată-meu care a încetat din viață, brusc, în ziua de 2 martie următor. S-a
stins la vârsta de 87 de ani, fără nicio suferință, printr-o oprire a inimii.”5
Despre
relația cu tatăl său, Constantin Argetoianu mai spunea: „Am fost atât de strâns legat de părinții mei
încât pierderea unuia dintr-înșii mi-a fost o lovitură mai grea decât pot să-și
închipuiască cei care n-au cunoscut puterea unor asemenea legături…”6
Trupul
neînsuflețit al generalului a fost adus la Craiova pentru a fi înhumat în
locurile sale natale. În memoria bravului general craiovean, la București a
avut loc o Ședință solemnă a Senatului, în cadrul căreia senatori, generali și
alte distinse personalități i-au adus un ultim și binemeritat omagiu.
A doua zi, pe pe 11 martie 1928, un
cortegiu funerar imens l-a însoțit pe ultimul său drum la Craiova, pe cel care
a fost Generalul de divizie Ion
ARGETOIANU.
Bibliografie:
1. Oraș situat în nord-estul Franței;
2. General C Șerbescu, Pentru memoria
generalului Ion Argetoianu, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pag 16-17;
3. Doina Mureșan și Aurel Constantin
Soare, Cantemir la 105 ani, București, 2017, pag 14;
4. Ibidem;
5.
Constantin Argetoianu, Memorii
pentru cei de mâine, Amintiri din vremea celor de ieri,
Editura Machiavelli,
1997, pag. 174;
6. Ibidem, pag. 175.
Note:
*Bârlădean la origine, Mihail Cristualdo Cerchez era deja
binecunoscut militarilor olteni. În anul 1870 pe când a fost avansat la gradul
de colonel i s-a încredințat comanda Regimentului de Linie din Craiova. Pe 1 decembrie 1877 a fost avansat la gradul de
general de brigadă și numit comandant al Diviziei 2 Infanterie cu care a luptat
la Smârdan, Ianova și Vidin, iar după război în perioada 1878- 1881 a fost
comandantul Diviziei 1 Teritorială cu sediul la Craiova;
** Titu
Maiorescu și el craiovean, născut la 15 februarie 1840.
ISTORIE
MILITARĂ
INSURGENȚĂ
vs CONTRAINSURGENȚĂ
ISTORIE SAU
ACTUALITATE
Motto
|
De-a lungul istoriei, deşi durata
conflictelor interstate s-a mărit constant între 1816 (27 august, bombardarea
Algerului de către forțele olandezo-britanice) și al Doilea Război Mondial,
după 1945 durata de desfăşurare a acestora a fost tot mai scurtă. Și totuși, războiul
din Vietnam sau, mai târziu conflictul din Afganistan încearcă să contrazică
acest concept, asimetria operaţiilor desfăşurate de către forţele insurgente
care acţionează în această zonă, dorind parcă să erodeze în timp avantajele
tehnologice şi conceptuale ale forţelor alianţei/coaliției.
Războiul de gherilă, ca parte integrantă a
tacticilor insurgente, este, în
general, bazat pe celule mici, care folosesc acțiuni axate pe tehnici de luptă,
pe informații culese, pe acțiuni planificate detaliat, pe tehnici simple de
manevră, de surprindere, de infiltrare și de subminare a moralului inamicului.
Din punct de vedere asimetric, al acțiunii participanților, insurgența poate fi
privită ca un tip de război, în care o forţă superioară se confruntă cu un oponent
dificil de identificat, de lovit şi inabordabil în ceea ce privește stabilirea
și menținerea dialogului.
La polul opus se situează contrainsurgența, ca ansamblul tuturor
acțiunile întreprinse pentru a înfrânge insurgența. Contrainsurgenţa este un
demers multidimensional, care presupune mobilizarea şi armonizarea unui evantai
larg de instrumente instituţionale diverse, dar complementare. Din cauza
imprevizibilității acțiunilor insurgenței, contrainsurgența apare mai mult ca
un exercițiu de creativitate, de imaginație, de adaptare la noile situații, dar
și ca un teren al negocierilor, decât o rezistență militară. Complexitatea
managementului unei astfel de campanii de contrainsurgență reiese din depășirea
spectrului curăţă, menţine, construieşte.
Războiul
din Vietnam
desfăşurat între anii 1954 – 1975, a reprezentat continuarea războiului din
Indochina unde s-au întrepătruns interesele geopolitice ale Franţei, Chinei,
SUA şi URSS. Agresorii au urmărit, în principal, transformarea peninsulei în
bază navală şi aeriană americană menită să apere
interesele economice, politice şi strategice ale SUA în Asia, în timp ce
popoarele din zonă urmăreau eliberarea teritoriului de sub dominaţia colonială
sau ocupaţia străină.
Perioadele războiului, în funcţie de
apartenenţa naţională a agresorilor sunt: perioada luptei împotriva
regimului marionetă de la Saigon –
iulie 1954 - martie 1961; perioada luptei împotriva agresiunii SUA – mai 1961 -
29 aprilie 1973; a doua perioadă a luptei împotriva regimului marionetă de la Saigon – 13 iunie 1973 -
29 aprilie 1975.
Insurgenţa, aflată în
inferioritate din punct de vedere militar, în Sud, precum şi forţele armate ale
Hanoiului au făcut ca războiul din Vietnam să pară modelul perfect, oferind
argumente afirmaţiilor din regulament: „[...]
obiectivul esenţial al armatei este terminarea rapidă şi decisivă a
conflictului într-o manieră astfel calculată încât să prevină transformarea
acestuia într-un război total (nuclear)”[i].
Conceptul contrainsurgenţă a devenit baza teoretică pentru războiul limitat,
neconvenţional din Vietnam, iar generalul Maxwell Taylor a primit sarcina de a
monitoriza eforturile de implementare a acestui concept.
Confruntarea de tip gherilă – antigherilă este studiată de teoreticieni în multe
lucrări de artă militară, acesta manifestându-se în războaiele expansioniste
ale imperiilor, iar organizarea militară a armatei nord-vietnameze s-a adaptat
permanent, având la bază celula compusă din câte trei luptători, acest element
fiind preluat de la gherilele comuniste chineze. Aceste detaşamente cu
destinaţie specială (cercetare, acţiuni cu caracter deosebit, asalt, etc) erau
capabile să acţioneze independent pe mai multe direcţii și să se infiltreze în
zona de coastă pentru a realiza încercuirea.
Conducerea forţelor permanente
nord-vietnameze s-a executat din comandamente tactice constituite, structura
acestora fiind flexibilă, în funcţie de situaţie şi cantităţile de forţe şi
mijloace care intrau sub comanda acestora.
Caracteristicile terenului, situaţia
hidro-meteorologică, trăsăturile socio-culturale au influenţat tactica
formaţiunilor insurgente. Jungla, delta, vegetaţia abundentă şi pădurile
etajate au adus avantaje majore:
-
mascarea
forţelor, bazelor, depozitelor, refugiilor şi acţiunilor împotriva cercetării
terestre şi din aer;
-
asigurarea
posibilităţilor de manevră a forţelor care acţionează debarcat în detrimentul
manevrei forţelor inamice, în special cu mijloace mecanizate;
-
reducerea
efectelor manevrei de foc a inamicului.
Enclavele constituite în Vietnamul de Sud
au permis dispunerea punctelor de comandă şi s-au constituit în aliniamente de
plecare la ofensivă a forţelor nord-vietnameze infiltrate.
Unul din studiile Departamentului de stat
al SUA, referindu-se la acţiunile din Vietnam, scotea în evidenţă faptul că: „[...] operaţiile de informaţii în sprijinul
Viet Cong sunt desfăşurate prin elementele celui mai extins sistem de acest fel
din lume.”[ii]
Operaţiile executate de către forţele
nord-vietnameze s-au bazat în permanenţă pe planuri simple care puteau fi înţelese
de luptătorii simplii, care urmăreau instituirea unei stări generale de
nesiguranţă prin executarea sistematică a raidurilor şi a atacurilor în
teritoriile controlate de inamic, executarea constantă a acţiunilor de hărţuire
(inclusiv cu foc), folosirea pe scară largă a capcanelor şi ambuscadelor,
folosirea minelor pentru blocarea comunicaţiilor şi a punctelor obligate de
trecere.
Tezele militare maoiste aduc în atenţie
patru concepte noi pentru vremea respectivă: spaţiul extins, perioada de angajare prelungită, voinţa maselor,
resursele umane.
Războiul
popular revoluţionar
a fost perfecţionat, fiind prezentat în două etape preliminare şi trei etape
principale.
Etapa
influenţării psihologice, etapă preliminară manifestată în perioada 1954 –
1958, a cuprins activităţi desfăşurate pentru implementarea unor baze
ideologice în rândul populaţiei printr-o propagandă agresivă continuă.
A doua etapă preliminară, realizarea reţelei organizaţionale de bază
pe orizontală şi pe verticală a dus la creşterea numărului subunităţilor de
gherilă – propagandă şi desfăşurarea unor activităţi agresive de îndoctrinare
la nivel districtual şi regional, această etapă culminând cu înfiinţarea „Frontului Naţional de Eliberare”.
Prima etapă principală identificată în
perioada anilor 1960 – 1962 strategia
adoptată a fost preponderent defensivă, dar au fost executate şi acţiuni
ofensive de amploare redusă. A fost folosit cu succes procedeul loveşte şi fugi, gherilele Viet Cong
executând atacuri limitate pe obiective punctuale, după care dispăreau în
junglă, în deltă sau erau ascunse de comunităţile rurale.
Strategii nord-vietnamezi au realizat că: „[...] gherilele nu pot obţine singure
rezultatele decisive, după cum nici nu pot supravieţui într-o postură
defensivă”[iii]
și atunci a urmat etapa echilibrului sau
a „războiului de mişcare” (gherila mobilă), a doua etapă principală
desfăşurată, în principal, în perioada anilor 1962 – 1964. Amploarea acţiunilor
militare a crescut şi a urmărit reducerea mobilităţii, slăbirea continuă a
forţelor inamicului prin atacuri asupra reţelelor de comunicaţii, asupra
sistemului logistic. În concepţia strategilor nord-vietnamezi, în această etapă
s-a trecut la consolidarea teritoriilor rămase sub controlul acestora.
Succesele strategice erau definite prin însumarea succeselor tactice obţinute
de sutele de lupte mărunte, de cele mai multe ori independente.
În primăvara anului 1964 a început
infiltrarea primelor batalioane nord-vietnameze în Vietnamul de Sud care
ulterior s-au regrupat lângă graniţă, au înaintat către bazele de dislocare
permanente. Drumul acestora era deschis de către formaţiunile Viet Cong care
executau cercetarea itinerarelor de deplasare şi siguranţa flancurilor şi
spatelui.
Iniţial, conducerea militară de la Hanoi a
evitat angajarea directă a acestor unităţi în acţiunile de gherilă,
urmărindu-se infiltrarea unor cantităţi mari de forţe şi mijloace.
Iminenţa intervenţiei militare americane a
condus la devansarea declanşării acţiunilor directe ale forţelor regulate
nord-vietnameze. Începută la sfârşitul anului 1964, etapa ofensivei generale sau, aşa cum este denumită de gândirea
militară nord-vietnameză a vremii, etapa
asaltului general, atacul poziţiilor
fortificate, etapa contraofensivei a însemnat de fapt o angajare militară
aproape totală.
Superioritatea puterii de foc şi
aeromobilitatea forţelor terestre americane i-a determinat pe tacticienii
nord-vietnamezi ca la planificarea operaţiilor să ia în calcul concentrarea în
ascuns a forţelor, executarea unor atacuri de scurtă durată, dar foarte
violente urmate de dispersarea sau retragerea controlată a forţelor.
Operaţiile cu caracter ofensiv sau pentru
întârzierea acţiunilor inamicului, cum ar fi raidul, lovirea prin foc, ambuscadele au fost cel mai des folosite
pentru a contracara superioritatea tehnică a americanilor.
O mare importanţă în asigurarea
sprijinului logistic, dar şi în desfăşurarea operaţiilor au constituit-o bazele
subterane sau semiîngropate, mai ales cele de pe frontiera de est a Laosului şi
Cambodgiei.
Începând cu anul 1955, şcolile militare şi
centrele de instrucţie americane au trecut la punerea în aplicare a gândirii
generalului Taylor care a propus regândirea strategiei militare americane sub
forma ripostei flexibile. Aceasta îşi
propunea să genereze posibilităţi de reacţie adecvată la întregul spectru de
provocări posibile şi la acea vreme a vizat în primul rând Vietnamul.
Forţelor terestre americane le-a revenit
sarcina principală în desfăşurarea acţiunilor de contrainsurgenţă şi acest nou
tip de angajare a implicat modificări conceptuale şi organizaţionale
semnificative în ceea ce priveşte concepţia, planificarea şi organizarea
operaţiilor.
Operațiile de contrainsurgenţă au impus
elaborarea unor procedee tactice apte să răspundă condiţiilor legate de
situaţia concretă din teatrul de operaţii. Acestea făceau referire la conceptul
doctrinar al războiului limitat şi urmăreau fructificarea avantajelor oferite
de puterea de foc şi mobilitatea forţelor militare, hărţuirea permanentă a
unităţilor insurgente.
În Vietnam nu a existat noţiunea de front
în accepţiunea clasică și atunci preponderente au fost acţiunile de tipul caută şi atacă, operaţiile crescând în
intensitate pe măsură ce erau descoperite noi forţe ale inamicului, această
caracteristică generând un alt element de noutate acţiunea în focar.[iv]
Ofensiva nord-vietnameză declanşată în
primăvara anului 1972 a luat prin surprindere conducerea politico-militară de
la Saigon, riposta marilor unităţi sud-vietnameze fiind în general slabă. Pe
majoritatea direcţiilor acestea au fost obligate să se retragă. Numai
intervenţia oportună a forţelor aeriene şi navale americane a făcut posibilă
oprirea ofensivei. Forţele Saigonului s-au regrupat şi ulterior, au executat
operaţii ofensive limitate.
Pericolul unui conflict generalizat în
zonă, generat de intervenţia directă a Chinei şi Uniunii Sovietice a oprit
ofensiva generalizată a forţelor SUA spre nord. Retragerea (anunţată de
preşedintele Nixon încă de la 8 iunie 1969), în marea lor majoritate a forţelor
militare americane, în primele luni ale anului 1973, a făcut ca aceştia să nu
poată face faţă ofensivei nord-vietnameze şi să capituleze necondiţionat pe 30
aprilie 1975.
Dintotdeauna, sub o formă
sau alta, războaiele s-au declanșat nu spontan, ele au fost pregătite din timp
de persoane sau grupuri de persoane care pretinzând că se pregătesc de apărare,
se pregăteau de atac. Așa a apărut și dictonul latin „Si Vis Pacem, Para
Bellum”. Să fim serioși, dacă vrei pace, faci din tunuri pluguri, nu
invers. În momentul acesta, apărarea și securitatea nu sunt doar apanajul
instrumentului militar. Este nevoie să regândim și să consolidăm reziliența
întregii societăți, pentru a fi cu un pas înaintea declanșării crizelor.
Pe baza unei evaluări a capabilităților, oare există probabilitatea unei insurgențe
ucrainene prin atacuri în mod constant, noapte și zi?
Din dorinţa de a relua
controlul zonelor ocupate de Rusia din sud-estul Ucrainei, forţele de gherilă
loiale Kievului execută acțiuni pentru a anihila oficiali pro-Moscova, distrug
poduri şi terenuri şi ajută armata ucraineană prin identificarea ţintelor
cheie. Prezența trupelor cecene, pe de altă parte, oare arată că Moscova se
pregătește la rândul ei pentru un război de gherilă în Ucraina?
Așa cum au demonstrat și
confruntările din conflictele anterioare, nu doar obiectivele modelează
bătăliile, ci și bătăliile modelează obiectivele. Unele obiective pot fi
enunțate, altele implicite, unele abia admise chiar și în privat.
NOTE:
***, FM 100-5,
Operations, Department of Army, Washington DC, 19 February, 1962;
2 US – Vietnam Relations 1945 – 1967, dosar 9/1971, arhiva departamentului de
stat, Washington DC;
3
Vo Nguyen Giap, People War, People Army.
The Viet Cong Manual for Insurectional Movements in Underdeveloped Countries,
Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1968;
4 Alexandru
BABOŞ, Miron BREZOIU, Istoria militară a
românilor – Culegere de lecţii, Editura AFT „Nicolae Bălcescu”, Sibiu,
2008;
5Conf.univ.dr. Cristian-Octavian STANCIU, Insurgență/contrainsurgență ‒ formă atipică
de manifestare a acțiunilor militare, Buletinul Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, 2018.
25 OCTOMBRIE - ZIUA
ARMATEI ROMÂNE
ELIBERAREA
ARDELULUI NOSTRU ISTORIC
Redacția
Prin amploarea evenimentelor sale, Al Doilea Război Mondial, a lăsat urme adânci în
istoria popoarelor atrase în vâltoarea evenimentelor vremii. În acest context
dramatic, România avea să plătească la rândul ei un tribut greu pentru
eliberarea teritoriilor sale aflate sub dominație străină.
Dezrobirea Ardealului în toamna anului 1944
avea să fie rezultatul luptelor îndârjite purtate de către ostașii subofițerii
și ofițerii armatei noastre, cei care luptaseră
în condiții grele și în campania din est, cu dotarea și echiparea de
cele mai multe ori insuficiente.
Operația ofensivă a Armatei a 4-a, care a
condus la eliberarea definitivă a Ardealului a fost cea mai amplă acțiune a
unei structuri de nivel operativ dusă în războiul antihitlerist. Cunoscută și
sub denumire de „Operația Cluj”,
acțiunea a început pe 9 octombrie, a durat 17 zile și s-a finalizat cu mari
jertfe de sânge, pe 25 Octombrie.
În perioada 9-13 octombrie,
a presupus zdrobirea rezistențelor inamice de pe frontiera impusă prin odiosul
Dictat de la Viena din 30 august 1940, forțarea din mișcare a Someșului Mic și
realizarea capetelor de pod la vest de cursul de apă. În Ordinul de Zi al
comandantului Corpului 6 Armată – generalul de corp de armată Leoveanu Emanoil
se menționa:
”Astăzi
10 octombrie ora 12, după grele lupte și nemăsurate greutăți ați trecut linia
de demarcație, pășind în Ardealul nostru de nord, vremelnic răpit. Să fim
mândri că ne este hărăzit nouă să dărâmăm pietrele de hotar hortyste, tocmai în
regiunea Clujului, leagănul de milenii al poporului român;”
În etapa 14 – 20 octombrie
au fost cucerite rezistențelor din Munții Făget și Mezeș, asigurând ieșirea
forțelor române în Câmpia de Vest;
Perioada 21- 25 octombrie a
presupus coordonarea în timp și spațiu a loviturilor trupelor de uscat cu cele
ale aviației, astfel că în ordinul de operații se menționa: "Corpul 1 Aerian va sprijini Corpul 6 Armată
conform cererilor formulate: aviația de asalt va ataca odată cu debușarea
infanteriei la atac, centrele de rezistență, pozițiile artileriei și
aruncătoarelor, concentrările de tancuri și rezervele inamicului, iar aviația
de bombardament va acționa în sectorul Apahida, Cluj, Valea Florilor.”
Corpul 6 Armată comandat de generalul Filip Agricola a acționat pe
direcția loviturii principale pentru eliberarea orașului Carei, iar Corpul 2
Armată de sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu a executat o
manevră de învăluire pe la sud-vestul grupării de forțe a inamicului, care se
apăra pe orașul Satu Mare.
În zilele de 21 și 22 octombrie ofensiva s-a desfășurat cu succes, dar
pe măsura apropierii de cele două orașe, rezistența forțelor hortyste și
germane era din ce în ce mai înverșunată pe deoparte, iar pe de alta parte
creștea în intensitate frecvența
contraatacurilor acestora.
Încercările din zilele de 23 și 24 octombrie, de a străpunge complet
apărarea inamicului nu reușiseră încă. Față de această situație deosebit de
critică, comandantul Armatei a 4-a a hotărât să rupă apărarea cu o grupare de
valoarea a 4 batalioane, realizând un raport de forțe de 4/1 în infanterie și
de 3,5/1 în artilerie.
Monumentul Ostașului Român de la Carei
În consecință s-a executat
simultan o manevră de învăluire a orașului Carei pe la est cu Diviziile 21 și 9
Infanterie, iar pe la vest cu Diviziile 18 și 3 Infanterie. În același timp cu
Corpul 2 Armată ( având în compunere Diviziile 11 Infanterie, 8 și 1 Cavalerie)
a reușit în cele din urmă să întoarcă
apărarea inamicului dispus pe Satu Mare, obținând o victorie de răsunet.
În dimineața zilei de 25 octombrie trupele române și-au continuat înaintarea
urmărind cu însuflețire inamicul care se retrăgea, atingând frontiera
româno-maghiară cu unitățile Corpului 6
Armată la Urziceni și cu cele
ale Corpului 2 Armată la Boghiș. Prin efortul susținut și
sacrificiile deosebite ale Armatei române, avea să fie eliberată ultima brazdă
de pământ cotropită prin odiosul Dictat de la Viena.
Cu acest prilej și ministrul de Război al României, generalul de corp de armată Mihail
Racoviță a elogiat prin ordin victoria obținută de Armata română,
subliniind în același timp însemnătatea ei istorică și militară.
Dezrobirea Ardealului nostru
istoric la 25 Octombrie 1944 a fost
așadar -consecința luptelor eroice purtate de trupele române cu mari sacrificii
umane și materiale.
Generalul Gheorghe Avramescu comandantul Armatei a 4-a a emis Ordinul de Zi nr 392 din 29 octombrie
1944, în care sublinia: "La chemarea
țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns
cu însuflețire și credință la chemarea poporului român. Luând pildă de la cei
care au pus mai presus patria decât viața, continuăm lupta...."
Sentimente mărețe se oglindeau pregnant și în presa vremii de atunci.
De pildă, ziarul Libertatea din 27
octombrie 1944 menționa: "Ardealul
este astăzi unul și indivizibil așa cum trebuie să fie. Nicio linie
demarcațională nu mai împarte în chip arbitrar pământul pentru care au pătimit
Horia Cloșca și Crișan, au luptat Avram Iancu, Șaguna, Simion Bărnuțiu și
memorandiștii”. Conform datelor existente în Arhivele Militare Naționale
Române, pentru eliberarea teritoriului nostru național, Armata română a
participat cu un efectiv de 265 735
de militari, iar pierderile suferite s-au ridicat la impresionanta cifră de 33 469 de luptători.
Onor de Ziua Armatei române
Ziua Armatei române – 25
Octombrie a adunat în Panteonul său, sacrificiul tuturor eroilor care s-au
jertfit pentru Țară de-a lungul istoriei noastre zbuciumate.
Glorie eternă și adâncă pioșenie, bravilor noștri înaintași
pentru jertfa lor eroică!
La mulți ani camarazilor aflați în rezervă sau în retragere, ei fiind cei care
și-au îndeplinit cu credință misiunea primită, luând parte la efortul conjugat
pentru integrarea noastră în structurile NATO!
La mulți ani militarilor activi de toate gradele care slujesc astăzi cu devotament
Țara sub drapel!
La
Mulți Ani Bravă Armată Română!
DRAMA GENERALULUI
GHEORGHE AVRAMESCU
ȘI A FAMILIEI SALE
În fiecare an, cu prilejul Zilei
Armatei române, ne aducem aminte de celebrul Ordin de Zi nr 392 din 29 octombrie 1944, emis de generalul
Gheorghe Avramescu, comandantul
Armatei a 4-a unde între altele preciza: „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de
la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință.........”
Dar până să ajungă aici, bravul general român -
un adevărat erou național a condus pe
Frontul de Est, lupta Corpului Vânători
de Munte din 9 iunie 1941 până pe 12 octombrie 1943. În calitatea sa de comandant al Vânătorilor
de Munte, generalul Gheorghe Avramescu a luat parte la toate operațiile
desfășurate pe Frontul de Est pentru: eliberarea Bucovinei de Nord (3-8 iunie
1941), forțarea Nistrului și străpungerea fortificației Stalin (12 – 20 iulie
1941), bătălia Mării de Azov (24 septembrie – 3 octombrie 1941), cucerirea Sevastopolului
(2 iunie – 4 iulie 1942) și înapoi, bătălia de apărare din Moldova (mai –
august 1944).
Gl
VM Gheorghe AVRAMESCU
Cunoscând bine situația trupelor aflate pe
front, cu dotarea și echiparea precare, generalul Avramescu a încercat în
repetate rânduri să aducă la cunoștința superiorilor săi starea reală a
acestora. Cele mai multe din intervențiile sale energice au fost făcute din
mijlocul infernului, dar în cele din urmă aveau să rămână însă fără rezultat.
Miercuri
7 ianuarie 1942, în a 200-a zi de război, generalul Gheorghe Avramescu,
comandantul Corpului Vânătorilor de Munte îi trimitea un raport generalului
Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a, cu situaţia în care se aflau
trupele române aflate pe frontul din Crimeea, pe care acesta l-a remis de
îndată mareșalului Antonescu:
,,Trupa este extrem de obosită. Este lipsită de orice
aprovizionare şi igienă. Militarii stau în frig şi continuu îmbrăcaţi. Toate
batalioanele sunt în linie. Ofiţerii şi trupa sunt plini de paraziţi; sunt
numeroase cazuri de scabie. Din această cauză nu se pot odihni. Tot timpul în
ger şi viscol; au stat sub cerul liber sau în mici adăposturi de stâncă.
Efectivele au scăzut simţitor; sunt multe companii comandate de sublocotenenţi
şi plutoane de sergenţi. Din cauzele arătate mai sus moralul trupelor este
evident scăzut; trupa nu mai acordă încredere promisiunilor şefilor”.
În ciuda acestor argumente, mareșalul a pus o rezoluţie pe
raport, care nu le-a fost de niciun ajutor comandanților și subordonaților
români aflați pe front:
,, Moralul trupei este ce este moralul
ofiţerilor. Ofiţerii sunt deci cei adevăraţi vinovaţi dacă această situaţie
este reală. Ofiţerii de la comandamentul Corpului Vânători de Munte, de la
comandamentele de divizie şi până la comandanţii de batalioane. Este evident că
situaţia în care împrejurările războiului au dus trupele de munte şi de
cavalerie este foarte gravă. Sunt evenimente care nu au fost prevăzute, dar
cărora trebuie să le facem faţă. Nimeni nu a socotit că în timpul iernii ruşii
vor fi capabili de atâtea reacţiuni şi atâtea acte de iniţiativă. S-a crezut şi
contat pe o stagnare. În faţa situaţiei create, ce era de făcut? Cu tot
pericolul trebuia să retragem trupele? Se poate concepe o astfel de
mentalitate? Trupele germane luptă de 5 ani, aleargă de pe un front pe altul
fără răgaz, suferă de aceleaşi privaţiuni şi trăiesc şi se zbat cu aceleaşi
greutăţi şi totuşi se bat. O fac pentru ţara lor. O fac pentru victorie. Iar
noi ne-am obosit în câteva luni! În războiul trecut luptătorii noştri au
îndurat în Moldova greutăţi şi lipsuri mult mai mari şi totuşi nu au dat nici
un semn de slăbire. Să se arate generalului Avramescu şi comandanţilor de
brigăzi surprinderea mea pentru lipsa lor de înţelegere. Pentru mine, care mă
zbat pentru tot neamul, greutăţile sunt mult mai mari şi totuşi nicio clipă nu m-am gândit să mă las copleşit de
oboseală, de luptă. Nu mă las fiindcă ar fi o crimă. Să se lucreze necontenit
asupra moralului ofiţerilor care au moralul pe care îl au şi l-au transmis şi
trupelor din cauză că nu sunt destul de căliţi. Vor fi schimbaţi şi retraşi în
rezervă de îndată ce va fi posibil… Asemenea situaţii sunt inerente războiului,
dar comandanţii de toate treptele ierarhice trebuie să dea dovadă de înţelegere
şi călindu-şi sufletele să se ridice peste greutăţile pe care le
întâmpină. Numai în împrejurări grele se
văd adevăratele virtuţi ostăţeşti de care corpul ofiţerilor trebuie să dea
dovadă ştiut fiind că moralul şi valoarea unităţii este aceea a comandanţilor”.
Având în vedere înfrângerile suferite în confruntarea
cu bravii noștri vânători de munte, sovieticii nu-l vor uita și mai cu seamă,
nu-l vor ierta pe comandantul acestora, generalul Gheorghe Avramescu!
***
Pe Frontul de Vest i s-a încredințat comanda
Armatei a 4-a cu care a participat la campania antihitleristă până în data de 3
martie 1945. Trupele de sub comanda sa au dezrobit Ardealul nostru istoric,
redându-i libertatea care-i fusese răpită prin odiosul Dictat de la Viena și
astfel 25 Octombrie devenea Ziua Armatei române.
Suspectat de sovietici că ar intenționa să treacă frontul la
nemți împreună cu familia, în noaptea de 2/3 martie 1945 generalul Gheorghe
Avramescu a fost chemat la Comandamentul Frontului
2 Ucrainean dislocat în localitatea Divin
din actuala Slovacie, unde a fost arestat fără nicio explicație. În același
timp a fost arestat și șeful său de stat major, generalul de brigadă Nicolae
Dragomir, originar din Craiova!
Multă
vreme, arestarea celor doi generali români a rămas o enigmă. Cauzele, sau mai bine zis pretextele care au
determinat această măsură criminală, care i-au vizat pe cei doi generali români
și familiile acestora au continuat să rămână vreme îndelungată necunoscute.
Gl Gheorghe AVRAMESCU
Se pun în
mod evident câteva întrebări:
- De ce a
fost arestat generalul Avramescu? - Se
pregătea el cu adevărat în secret să treacă la nemți? Incriminările au fost
total lipsite de probe. De altfel rușii au rămas până zilele noastre, adevărați
„experți” în ticluirea de acuzații false.
Adevăratul
motiv era în primul rând legat de acțiunile generalului Avramescu în Campania
din Est. La acesta s-a mai adăugat și
faptul că ruşii aflaseră de planul regelui Mihai1 de a înlocui
guvernul Rădescu și în această idée și-ar fi dorit să-l aducă prim ministru pe generalul Avramescu, un
militar de mare prestigiu. Soluţia regelui Mihai le-ar fi stricat însă în mod
evident planul sovieticilor, care doreau să-l impună cu orice preț, la
propunerea comuniștilor la cârma noului
guvern, pe numitul Petru Groza.
Despre soarta generalului nu s-a mai știut nimic, multă vreme în
România, ca și cum acesta nici n-ar fi existat. Nicio autoritate a statului
român nu s-a mai interesat de fostul comandant al Armatei a 4-a, care luptase
cu eroism alături de subordonații săi, pentru dezrobirea Ardealului nostru
istoric. Primele informaţii aveau să fie oferite de către sovietici abia în
anul 1963, la 18 ani după moartea generalului.
Adela Avramescu, soţia
generalului a fost și ea arestată imediat și dusă cu avionul la Moscova, apoi
deportată în mai multe lagăre de
prizonieri din Uniunea Sovietică, de unde avea să fie repatriată după 11 ani de detenție abia în luna ianuarie a
anului 1956. Revenită în ţară bolnavă şi la o vârstă înaintată, soția
generalului a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând la tribunal,
conform legislaţiei în vigoare, „moartea
prezumată" a soţului ei. Pe data de 8 decembrie 1962, Adela Avramescu
își plângea amarul într-o scrisoare adresată lui Emil Bodnăraş: „Astăzi, la adânci bătrâneţi şi suferindă
duc o viaţă grea şi plină de lipsuri .…..oare cu ce am greşit ?"
Pe 4 februarie 1963, generalul Gheorghe Cetină, şeful Direcţei
Financiare la Ministerul Forţelor Armate, a solicitat Ministerului Justiţiei,
Direcţia Coordonării Judiciare, să intervină la Tribunalul Suprem al URSS
pentru „obţinerea datelor" în legătură cu „dispariţia" generalului
Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist.
Iată răspunsul Crucii Roşii
a URSS trimis abia în vara anului 1963:
„Generalul de armată Avramescu Gheorghe,
născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul
Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat
la Sashalom - un cartier al oraşului
Budapesta".
Cu aceeaşi ocazie a
fost pusă la dispoziţia românilor o fotografie cu mormântul generalului şi s-a
mai comunicat că Felicia Sturdza, fiica generalului „s-a sinucis la 6 martie
1945", fără a se cunoaşte motivele ( și de ce s-ar fi sinucis o mamă
știind că va lăsa în urma sa un copil de doar 11 luni? - n. n.) și nici locul
unde a fost înmormântată.
Mormântul de la Sashalom al gl Gh Avramescu2
Fotografia a dat posibilitatea reputaților istorici col (r) dr
Alesadru Duțu și cercetător Florica Dobre să identifice locul și să solicite
autorităților române pentru a face demersurile necesare reînhumării osemintelor
generalului în țară.
În urma cercetărilor efectuate după 1990 de către Paltin Sturza3 pe cont propriu la Arhivele sovietice,
a rezultat că de la Comandamentul Frontului 2 Ucrainean, generalul Gheorghe
Avramescu a fost urcat într-un automobil, împreună cu generalul rus Koriolov și
doi locotenent-colonei sovietici, ultimii și generalul român luând loc pe
bancheta din spate. În apropiere de Iasbereny, coloana de automobile ar fi fost
atacată de aviația germană. Și așa cum se întâmplă în filmele sovietice, cu
excepția generalului român toți ceilalți au reuşit să se salveze, singura
victimă fiind Gheorghe Avramescu, care culmea ar fi fost lovit (a se citi împușcat) de un glonț tras dintr-un
avion nemțesc, direct în frunte. Cele întâmplate în noaptea de 2/3 martie 1945, i-au fost
prezentate de L P Beria lui I V Stalin, într-un raport detaliat, având anexate „documente justificative”
(fotografii, detalii tehnice, chiar și declarația generalului Nicolae Dragomir,
şeful de stat major al Armatei a 4-a, aflat și el în stare de arest într-un
automobil din convoiul sovietic). Însă nici urmă de informație furnizată
autorităților române, până în anul 1963!
Paltin Sturdza a aflat cu stupoare că mama sa Felicia, care se
găsea în stare de arest s-a otrăvit cu
cianură de potasiu pe 6 martie 1945, după ce
aflase despre moartea tatălui și deportarea mamei în Uniunea Sovietică.
În toamna anului 2000, osemintele generalului Gheorghe Avramescu
aveau să fie reînhumate în Cimitirul Militar din Cluj-Napoca, în cadrul unei
ceremonii militare, astfel că după 55 de ani de la moartea sa, bravul
general Gheorghe Avramescu
revenea în pământul patriei pe care se născuse!
Note:
1. Răspunzând unei
întrebări în cadrul ultimului interviu acordat în anul 2008, fostul suveran a
afirmat atunci că pentru el „cei mai de
încredere generali au fost: Gheorghe Mihail, Gheorghe Avramescu și Aurel Aldea”;
2. Primul mormânt al
generalului - 3 martie 1945 de la Sashalom (un cartier al Budapestei),
fotografie trimisă de sovietici în 1963, la insistențele autorităților române;
3. Nepotul generalului în vârstă de doar 11
luni se afla şi el în martie 1945, undeva în spatele frontului împreună cu mama
sa și avea să ajungă în cele din urmă în grija unor rude.
PORTRETE
DE EROI
NICOLAE
VULOVICI
„Cântărețul
luptelor și al biruințelor”
Motto
„Nu
există datorie mai sfântă decât slăvirea
amintirii
eroilor. Să-i pomenim
cu slavă și să
ardem
candelele nestinse pe mormintele lor”.
I
Gh DUCA
Născut
la data de 8 iunie 1877, în orașul Calafat din județul Dolj, Nicolae VULOVICI a fost unul dintre principalii poeți militari
români, creatori de versuri cu tematică patriotică și militară.
Părinții
săi Ștefana și Petre Vulovici i-au asigurat copilului o educație aleasă,
îndrumându-i cu grijă pașii pe calea învățământului preuniversitar la școlile
din orașul său natal. Dorind să îmbrățișeze cariera militară, tânărul
calafetean și-a continuat apoi studiile la Școala
Militară de Artilerie și Geniu din București, absolvind în arma geniu „Promoția 1 iulie 1900”, purtând cu
mândrie pe umerii săi gradul de sublocotenent. A fost transferat ulterior în
arma infanterie, devenind astfel și absolvent al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie și apoi repartizat la Regimentul 26 Infanterie „Rovine” din garnizoana Craiova. În
anul 1906 a fost avansat la gradul de locotenent, iar doi ani mai târziu a fost
transferat la Fălticeni, pentru ca în 1912 să devină căpitan și să fie încadrat
la Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, unitate cu garnizoana de reședință la Piatra Neamț.
Concomitent
cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu, căpitanul Nicolae Vulovici și-a
dezvăluit o mare pasiune pentru poezia patriotică, urcând cu succes primele
trepte ale afirmării sale pe tărâm literar. Astfel, în perioada antebelică a
participat în mod sistematic la viața literară din inima Olteniei, contribuind
la apariția în anul 1903, a publicației „Noua
Revistă Olteană”. Începând cu următorul an, avea să colaboreze activ și la
prestigioasa revistă „Ramuri”, cu înclinații spre curentul
sămănătorist, care mai dezbătea în paginile sale și problematica țărănească
gravă din acea perioadă, ce avea să culmineze cu Răscoala din 1907.
Principalul teoretician al acestei reviste a fost chiar marele nostru istoric,
Nicolae Iorga. De asemenea Nicolae Vulovici a publicat volumele „Vitejești Poezii” în anul 1906, apoi „Stihuri Oțelite”, în anul 1909. În perioada petrecută la Piatra
Neamț a publicat numeroase poezii în revistele zonei, precum: „Semănătorul”, „Neamul românesc literar”,
„Fluerașul” și multe altele.
Bravul căpitan Nicolae VULOVICI
Liniștea poetului-ofițer avea să fie
însă spulberată odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, eveniment
care l-a găsit încadrat în Regimentul 15
Infanterie „Războieni” din subordinea
Diviziei 7 Infanterie „Roman”.
Temerarul
căpitan Nicolae Vulovici avea să cadă la datorie pe data de 8
septembrie 1916, la Miercurea Ciuc, în luptele purtate pentru eliberarea
Transilvaniei. Istoricul român Constantin Kirițescu, scria în volumul I din
emblematica sa lucrare, „Istoria Războiului pentru Întregirea României
1916-1919”:
„La
atacul Cic-Seredei1 a murit de moartea cea mai aleasă a eroilor,
căpitanul poet Nicolae Vulovici. Unul, din rasa poeţilor soldaţi, a lui Koerner
şi Petöffi, pe cari dacă nu i-a egalat în geniu poetic, desigur că nu le-a stat
înapoi ca simţire şi avânt. El a căzut, pe când comanda o companie din
batalionul de avangardă a Regimentului 15 „Războieni”, lovit de un glonţ în frunte.
A murit de moartea pe care a dorit-o şi a chemat-o în versurile sale
vitejeşti”:
<<De
o să mor, Tu, Doamne, dă-mi o moarte vitejească,
Un
glonte-n floarea din chipiu – în lupte mă izbăvească!
Nu
vroiu să mor pe căpătâiu, – cum mor toţi nevoiaşii,
Pe-oţele
ori pe-un muşuroiu – adorm pe veci ostaşii!>>2
Căpitanul poet
Nicolae Vulovici a fost decorat cu medaliile „Răsplata muncii” clasa a II-a, „Bărbăție
și credință” și cu ordinul „Steaua
României” post-mortem, fiind supranumit „Cântărețul luptelor și al
biruințelor”, de către Eugen Marinescu în cartea sa cu același titlu. Pentru
eroismul său, căpitanul-erou Nicolae Vulovici
a fost avansat în gradul de maior
post-mortem. El va rămâne de-a pururi în istoria românilor ca un brav
oltean, în a cărui inimă sentimentul de patriotism și dragoste pentru țară nu
s-au stins decât odată cu viața lui însăși, în misiunea sa de a apăra
pământurile României.
Destinul i-a hărăzit așadar, nașterea în
timpul Războiului de Independență și
moartea în Războiul Întregirii, la
vârsta de doar 39 de ani!
Pentru spiritul
lui de sacrificiu, „Istoria militară a poporului român” avea să-l așeze pe maiorul post-mortem Nicolae Vulovici la
loc de cinste în „Panteonul” Eroilor Neamului Românesc.
Trupul neîsuflețit al eroului a fost
înmormântat în Cimitirul Eroilor din
Miercurea Ciuc, iar după război osemintele sale au fost aduse și reînhumate la
Craiova.
În fine, doresc să
mai menționez că numele eroului nostru
calafetean „Căpitan Nicolae Vulovici”
a fost atribuit unei străzi din cartierul Brazda lui Novac de către
municipalitatea orașului Craiova, în semn de adâncă prețuire pentru jertfa sa
supremă.
Bibliografie:
1.
Miercurea
Ciuc;
2.
Kirițescu
Constantin, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919”, vol
I,
București 1922, pag 254.
Notă:
Ana-Ruxandra Georgescu este elev caporal în clasa a X-a B la Colegiului Național Militar „Tudor
Vladimirescu” din Craiova. Este binecunoscută pentru pasiunea cu care studiază
Istoria noastră națională sub îndrumarea atentă a doamnei profesor Cadea Nori.
Spre mândria colegilor, profesorilor și concitadinilor săi, performanțele
excepționale obținute în acest domeniu, au depășit cu mult limitele Olteniei,
prin participarea la a XXXX - a ediție a concursului organizat de Oficiul
Național „Cultul Eroilor”, unde s-a clasat pe
locul I
la secțiunea „Eseu”
Elev caporal Ana-Ruxandra Georgescu debutează
cu succes în paginile revistei „Rezerva Oștirii Doljene”, ocazie cu care o felicităm urându-i o
colaborare rodnică cu publicația noastră și multe împliniri pe treptele
devenirii sale militare și literare.
Gl bg (r) Dumitru Băluță
JERTFA SOLDATULUI
ROȘIOR
As med SS Simona
FRENȚESCU
Coborând cu gândul în
istoria Romanațiului de altădată, îmi stăruie în minte viața risipită a unui
soldat aidoma multor alte vieți distruse de-a lungul timpului. Este vorba
despre un OM care și-a slujit țara cu prețul vieții lui, pentru liniștea
generațiilor noastre viitoare.
Fiu de țărani
gospodari, LUNGU ȘTEFAN MARIN s-a născut într-o familie cu patru frați, pe data de
1mai1913 la SCĂRIȘOARA, localitate
din județul Romanați (azi județul Olt) situată atunci ca și acum, pe același
mal drept al râului Olt.
Până să vină
războiul, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui Mărin că ar putea să devină cândva erou și mai presus
de toate ,,Emblema soldatului roșior”
căzut la datorie, în îndepărtatul Stalingrad.
Un țăran simplu, fără avere și ranguri, dar un soldat
patriot cu spirit de sacrificiu, care ni se înfățișează în fața ochilor noștri,
fără prea multă osteneală în lumina participării cavalerie române la
încleștările dramatice de pe Frontul de Est.
Lungu
Marin cu soția Agapia și fiul Ilie
Cavaleria, a doua armă ca
pondere în structura Armatei române a fost reprezentată cu cinste și de Regimentul 2 Roșiori „Prunaru”, aflat în subordinea Diviziei 1 Cavalerie, cu
garnizoana de reședință la Timișoara.
Chemat cu ordinul de
mobilizare la arme de la coarnele plugului, în luna iunie a anului
1941, Lungu Marin, lasă în urma sa o soție cu un copil în
vârstă de doar doi ani și se deplasează călare pe calul său, la regimentul din
Banat.
După un timp de pregătire
pleacă urmându-și calea în lungul șir al operațiilor militare pentru dezrobirea
teritoriilor samavolnic ocupate de bolșevici. După trecerea Prutului
cavaleriștii români aveau să se remarce prin glorioase fapte de arme pe câmpurile
de luptă din Transnistria, Odessa, Cotul Donului și mai departe până la
Stalingrad.
În vara și toamna anului
1942, prezența Regimentului 2 Roșiori
„Prunaru”
era justificată de concepția general-strategică de a impinge forțele
sovietice spre est cât mai departe, pentru securitatea terestră, aeriană și
navală a României.
Într-o carte poștală
trimisă acasă de la cota 135 din dispozitivul divizionului de artilerie, pe 23
noiembrie 1942, soldatul Lungu Marin mărtrisea că unitatea sa se află în
apărare, dispusă pe un front prea larg în raport cu posibilitățile sale reale
de care dispunea. În aceste condiții de luptă inegală în perioada decembrie
1942- 1 februarie 1943, regimentul a căzut în încercuire înregistrând numeroase
și grele pierderi, timp în care și soldatul cavalerist Lungu Marin a fost
rănit.
Roșiorii noștri au rezistat eroic până în
dimineața fatidicei zile de 1 februarie 1943 când situația a devenit dramatică
pe întreg frontul armatelor române.
Cuprins de neliniște și
dor de casă, atunci când moartea îl pândea la tot pasul, Lungu Marin se afla în
câmp deschis, după o noapte cu viscol, zăpadă și ger năpraznic în tranșeele
morții unde și-a văzut camarazii uciși de schijele obuzelor sau călcați de
șenilele tancurilor sovietice.
Ziua a debutat cu o mare
vărsare de sânge și soldatul roșior Lungu Marin a pierit în iadul acelei
dimineți strivit de șenilele unui tanc sovietic, respectându-și cu sființenie
ordinul „Mergi înainte!”. Aici a făcut supremul sacrificiu cu dor de țară și de
casă, năruindu-se toate visurile lui acolo pe pământ străin departe de locurile
sale natale.
Soția sa Agapia a primit
vestea profund îndurerată de pierderea soțului și a rămas să-și crească singură
unicul fiu, beneficiind în cele din urmă de o pensie de urmaș.
Numele soldatului
Lungu Marin din Scărișoara a devenit vrednic de aducere aminte pentru
tributul de sânge plătit împreună cu camarazii săi cavaleriști din Divizia 1
Cavalerie, dormindu-și somnul de veci departe de țară, în Cimitirul Militar Român de la Rossașka!
La aproape opt decenii de
la moartea sa, îi aducem eroului-soldat roșior Lungu Marin prin
intermediul acestui articol, un pios și binemeritat omagiu pentru sacrificiul
lui suprem în numele legământului sacru făcut cu Țara. Faptele lui de arme și
ale camarazilor săi au străbătut negura timpului și vor rămâne pentru
eternitate în arhiva sentimentală a urmașilor lor.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1.
Jale și eroism românesc la Cotul
Donului 1941-1946, prof dr Dumitru V Marin ;
2.
Grenadieri trădați, Helmut Weltz ;
3.
Odessa, gustul amar al victoriei,
Manuel Stănescu;
4.
Misiuni de sacrificiu, Alexandru
Armaș și Sorin Turturică.
4.
Notă:
Doamna Simona Frențescu este asistent medical
la Secția de Cardiologie a Spitalului Județean de Urgență din Craiova. Este
licențiată a Facultății de asistente și moașe din Craiova și deține un master
în managementul Unităților Sanitare în cadrul Universității de Medicină și
Farmacie din Craiova.
În anul 2015 a refăcut
(pe cheltuială proprie) împreună cu mama sa, drumul parcurs de bunicul său eroul Siclitaru Constantin,
participând alături de oficialități române și ruse la inaugurarea pe 25
Octombrie a Cimitirului Militar Român
din Rossașka din apropiere de Stalingrad (azi Volgograd).
Doamna
Simona Frențescu impresionează atât prin convingerile sale
și atașamentul la valorile noastre naționale cât și prin respectul profund față
de jertfa înaintașilor. Este un excelent colaborator la revista „Oltenia Eroică”, iar astăzi debutează și
în paginile revistei „Rezerva Oștirii
Doljene”, prilej cu care
redacția îi adresează Sincere felicitări!
Gl
bg (r) Dumitru Băluță
CURIERUL
LITERAR
UN
MAESTRU AL FANTEZIEI ȘI AL IRONIEI
Prof. Lucia DUICAN
Motto
|
Poet,
eseist, traducător, prozator și dramaturg, cu opere ce i-au fost publicate în
mai mult de 20 de țări, poate cel mai tradus scriitor din istoria literaturii
române cu peste 60 de cărți apărute în străinătate, Marin Sorescu, s-a născut
la 29 februarie 1936 (deși în buletin a avut trecută data de 19 februarie), în
localitatea Bulzești, județul Dolj, fiu al lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței
(născută Ionescu). A fost al cincilea din cei șase copii dintr-o familie de
țărani olteni. Cum această zi este una rară, scriitorul își serba ziua de
naștere odată la patru ani.
Preocupările
lui Marin Sorescu, în domeniul culegerii și valorificării unor motive populare,
datează încă din perioada studiilor gimnaziale. Scriitorul a făcut gimnaziul la
Școala din Murgași, județul Dolj, iar în primul său caiet de versuri, clasice
și personale, cu tentă ironică – datat 1948 – a inserat câteva proverbe,
snoave, anecdote.
A
fost elev al Liceului „Frații Buzești” din Craiova, însă în anul 1950 s-a
transferat la Școala medie militară din Predeal. Încă din perioada studiilor
liceale (1950-1955), Marin Sorescu și-a arătat preocuparea pentru creațiile
populare. Pe 2 octombrie 1952 elevul de liceu
militar, Marin Sorescu, împreună cu profesorul de limba română, Simion
Bărbulescu, întemeiază cenaclul literar „Nicolae Bălcescu’’ în cadrul unei
ceremonii la care au participat comandantul liceului, cadrele militare și
profesorale, dar și elevii instituției. Cu toată sensibilitatea sa,
chiar dacă e greu de imaginat, poetul a reușit să suporte rigorile militare ale
școlii.
Primele
epistole, adresate fratelui său, George (prieten și sprijin), datate din 1953,
Sorescu Șt. Marin prin amănuntele pe care le dă, lasă să se înțeleagă că nu are
deloc vocație de pandur. Se simte în armată ca „viermele în hrean”. Așa că în noiembrie 1954 este „lăsat la vatră” și își anunță fratele
mai mare că este gata să scoată apă din piatră, că „frigu-i dă ocol și parale n-are – un pol …” A ajutat la muncile agricole, a cules porumb, a dat cota către stat și,
din ceea ce a mai rămas (mai nimica), pregătește o pâine nouă…[v]
Umor puțin cam trist.
Lăsarea la vatră
a ostașului Sorescu Șt. Marin a fost una „cu
cântec”. Întors la Bulzești după terminarea studiilor, el trimite hainele
militare prin poștă și, crezându-se eliberat de o povară, se gândește la
cariera sa civilă. Numai că armata îl declară dezertor pe indisciplinatul Sorescu. Mergând la Bălcești, o
localitate de pe malul Oltețului, pentru a-și procura actele necesare, este
reținut pentru neprezentare la unitate, dus la Jandarmeria din Craiova, apoi la
Bacău, Sibiu și Cluj.
Coșmarul
elevului Sorescu este risipit de intervenția familiei, dar și de flerul poetului
în devenire. Fratele George, impulsionat de mamă, îl vizitează în arest și-i
duce pentru întremarea fizică o pâine de țară și un pui fript. Într-un final,
scapă din arest și cu sprijinul unui colonel - literat care, pentru a se
convinge că dezertorul Sorescu Șt Marin are talent poetic, îl pune la probă
cerându-i să compună, în timp de două ore, o poezie… Soldatul o compune într-o
oră și poezia este, după cât se pare, destul de convingătoare. Decizia comisiei
este „liber să mergi la facultate”.
Studiile
universitare le-a făcut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,
Facultatea de Filologie, mai întâi la Secția de
limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și
literatura română.
Trecând
peste ironiile criticului, putem savura excepționalele povești de viață ale
autorului. Așa cum spunea maestrul, „Trebuie
să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem
legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani
frumoşi din viaţă.”[vi]
Citind
scrisorile lui Marin Sorescu descoperim că ironicul
nu a avut o adolescență strălucită și că perioada studiilor sale
universitare a fost, aproape un coșmar.
Putem
spune că liceul militar nu a fost cea mai bună opțiune, dat fiind faptul că a
devenit unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani. Nu știm ce ar fi
câștigat armata română, însă un lucru rămâne cert - literatura română a
câștigat enorm.
În
anul 1959 debutează cu poezie în revista „Viața studențească”. După terminarea
facultății este repartizat ca redactor la această revistă, iar din 1963 se
transferă ca redactor la revista „Luceafărul”.
În anul 1964 îi trimite câteva din scrierile realizate lui
George Călinescu, care avea să remarce că: „Fundamental,
Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul
lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”. În fapt, Călinescu a
fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin
Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un
elan semnificativ în cariera sa literară.
A
publicat primul său volum, „Singur printre poeți”, în 1964, iar de atunci s-a
impus în literatură datorită stilului său degajat și ușor ironic, fantezist și
deconcertant. „Nu întâmplător poetul a debutat cu parodii. Spiritul parodic trebuie
considerat însuşirea principală a întregii lui literaturi“[vii]
afirma Nicolae Manolescu.
Chiar
George Călinescu l-a intuit pe marele poet de mai târziu şi i-a fixat reperele
importante ale personalităţii artistice, după numai câteva poeme apărute în
presa literară a vremii – „Este entuziast
şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea
spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului”.[viii]
A urmat o serie întreagă de volume de poezie, cele mai
importante fiind „Poeme”, pentru care Sorescu primeşte, în 1966, Premiul
Uniunii Scriitorilor – un premiu pe care avea să îl mai primească încă de cinci
ori pe parcursul vieţii și creației, „Tuşiţi” – în 1970, „Suflete, bun la
toate” – în 1972, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” – apărute în anii
1975, 1977, 1980 şi 1988, un întreg univers poetic construit pornind de la un
cimitir cu acest nume şi volumul pentru copii „Cirip-ciorap” – apărut în anul
1993.
Este
printre puținii scriitori romani care au avut tăria să abordeze întreaga gamă a
literaturii inclusiv traduceri din clasicii ruși.
În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la
Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul
Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat ca
membru la Programul internaţional pentru Scriitori al Universității din Iowa -
SUA, iar în anul 1972 a obţinut o bursă de
studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.
Debutul
în poezie al lui Marin Sorescu se face sub specie ludi, parodia fiind o formă
de manifestare a libertăţii ludice. Este o manifestare a conştiinţei poeziei ca
joc ce îşi poate permite să demonstreze o serie de discursuri poetice
convenţionale şi să le reorganizeze apoi în registru comic. Familiaritatea şi
dezinvoltura cu care Sorescu abordează nu numai aceste texte, dar şi temele
mari ale literaturii mai târziu sunt forme de manifestare a libertăţii inerente
jocului. Cadrul scenic ales de Marin Sorescu este cel al banalului cotidian. În
acest limbaj traduce poetul întâmplările majore ale existenţei.
Aparţinând „generaţiei
’60”, Marin Sorescu a fost totuşi o apariţie derutantă în spaţiul literelor
româneşti. Generaţia sa, din care s-au desprins vârfuri reprezentative ale
poeziei autohtone – Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan
Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu - reface puntea de legătură cu
generaţia interbelică, procedând la o recuperare, pe căi diferite, a
lirismului. Această generaţie îşi păstrează încă statutul de reper în poezia
postbelică.
„Convorbiri literare”
Cu
toate că în opera sa se înregistrează fine influenţe blagiene, barbiene,
bacoviene, argheziene, Marin Sorescu este printre puţinii, dacă nu chiar
singurul, care pare a nu continua pe niciunul din vârfurile generaţiei
interbelice în mod evident, înscriindu-se totuşi în tendinţa generală de
reabilitare a poeziei adevărate.
Poate
pentru că a debutat cu poezie, Marin Sorescu a fost considerat în primul rând
poet, deşi el s-a dovedit o personalitate artistică complexă, abordând toate
genurile literare de la poezie, la teatru, critică, eseu, proză. S-a afirmat că
„universul literaturii lui Marin Sorescu
este nelimitat sub aspect fizic, fără a avea totuși înfățișarea unui bazar, ci
rămânând organic și coerent, fiindcă este expresia nu a unei lumi, ci a unui
fel de a privi lumea.”[ix]
Ca dramaturg, Sorescu a abordat, în general, teatrul
existențialist și al absurdului. Teatrul său a fost
etichetat, pe bună dreptate, ca teatru
poetic, proza, critica şi eseul scrise de el au o anume subiectivitate, un
narcisism propriu unei structuri fundamental lirice. Toată lumea este de acord
că există o amprentă Sorescu.
Dintre piesele remarcabile menţionăm „Iona”, apărută în
revista „Luceafărul”, în ianuarie 1968 și la Editura pentru literatură, dar şi
piesa „Există nervi”, publicată, de asemenea, în „Luceafărul”, „Paracliserul” –
apărută în 1970, „Matca” – în 1973, „Pluta meduzei” – în 1974, „Setea muntelui
de sare” – în 1974, „Răceala” – în 1976, „A treia țeapă” – în 1980 şi „Vărul
Shakespeare” – scrisă în anul 1988.
Din opera lui Marin Sorescu, mai menţionăm volumele de proză
– „Trei dinți din față” – publicat în 1977, „Viziunea vizuinii” – apărut în
1981 – şi eseurile – precum „Teoria sferelor de influență” – scris în 1969, sau
„Starea de destin” – 1976, Sorescu este autorul unor interviuri despre poezie
cuprinse în „Tratat de inspirație” – apărute în 1985, dar şi al unor cronici
literare, precum „Ușor cu pianul pe scări” – apărută în anul 1986 şi al unor
lucrări literare pentru copii – „Unde fugim de acasă?” – în 1967.
Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând
integral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul
„Lirice”.
Atât cât a putut și cum a putut în interiorul
unui sistem cultural care, chiar atunci când a părăsit metoda unică de creație,
n-a părăsit niciodată ideea că arta trebuie să fie în slujba politicii. Sorescu
a intrat de la început în conflict cu „impiegații de mișcare”, cum le-a zis el,
odată, cenzorilor, și a căutat să se strecoare cu dibăcie printre interdicții,
apreciază Eugen Simion.
În perioada 1978 – 1990 a fost redactor-șef
la revista craioveană „Ramuri”, al cărei nivel
estetic l-a ridicat, a publicat creații ale scriitorilor români importanți,
inclusiv din zona Olteniei, dar și nume importante din afara României, a
inserat numeroase interviuri cu renumiți scriitori străini. Tot în această
perioadă a adus la revistă foarte mulţi tineri, care însă peste ani aveau să îi
dea fostului lor mentor … o lovitură de graţie, fiind forțat să plece în
urma unei scrisori pe care mai mulți redactori ai revistei au semnat-o.
Aprecierea de care s-a bucurat în România a
avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei
organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în
dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat, pentru o
scurtă perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian
Păunescu, pe atunci foarte influent.
Scriitorul afirma: „Când, după decembrie 1989,
au dispărut „impiegații”, au apărut procurorii morali ai literaturii”. Aceștia
au început să-i reproșeze că nu și-a dat foc în piața publică și că, în loc de
temniță, a ales Academia (…)
Pentru
activitatea literară deosebită, Marin Sorescu primeşte premiul Academiei Române
în anii 1968 şi 1977.
Pe lângă premiile care i-au fost
decernate în țară, și în străinătate i-au fost acordate distincții precum:
Premiul Herder, Viena (1991), Medalia de Aur pentru poezie „Ospiti Napoli”
(1979),Premiul „Fernando Riello”, Madrid (1983), Distincţia
„Le Muse”, Accademie delle Muse, Florenţa (1978). Premiul „Felix Romuliana”, Belgrad (1994).
În 1992, a obținut doctoratul în filologie la Universitatea
din București, tema tezei fiind „Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din
literatura română”.
Fără a fi membru al vreunui partid politic,
după Revoluția română din 1989, Marin Sorescu a ocupat funcția de Ministru al
Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 – 5 mai
1995).
A
fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei
Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi
Profesii din Florenţa. De asemenea a fost și preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din Craiova.
Puţini cunosc un amănunt extrem de interesant
din viaţa lui Marin Sorescu. Acesta a fost propus pentru Premiul Nobel pentru
Literatură, de către Academia Română, în anii 1983 şi 1992 dar n-a fost să fie;
românii sunt norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri, mai ales dacă te
ajută și confrații.
Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru
pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară - Brașov, 1989, Cluj-Napoca, 1990, sau Bucureşti, 1992,dar şi
peste hotare – Irlanda,1991 şi Paris, în 1992.
Marin Sorescu,
figură marcantă a poeziei românești contemporane, a dispărut prematur, pe 8 decembrie 1996, la
București, la vârsta de 60 de ani. „Şi
am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să
fie dat lumii de pomană.”6
A lăsat în urmă o
operă de primă importanță și o arhivă care încă își așteaptă cercetătorii.
NOTE:
. „Scrisori
de familie” publicate de George
Sorescu, fratele poetului;
2.http://autori.citatepedia.ro/de.php,
Marin Sorescu, citat celebru din Marin
Sorescu;
3.Nicolae
Manolescu, Istoria
critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, Ediția a II-a, 2019;
4.George Călinescu în rubrica Cronica
optimistului din revista Contemporanul;
5. Mircea Iorgulescu, Scriitori
tineri contemporani, Editura Eminescu, 1978;
6.http://autori.citatepedia.ro/de.php,
Marin Sorescu, citat celebru
din Marin Sorescu.
STRĂMOȘ
Doina BONESCU
Mă uit la tine, mi se pare că te cunosc de undeva…..
Nu ești bunicul care odată din vârf de munte cobora?
Aveai opinci, desagă-nspate și cioareci albi dintr-o
aba!
Pe cap purtai căciulă dacă și-un zâmbet ochii-ți
lumina!
Ești tu, cel desenat în carte și pe Columna lui
Traian?
Ești tatăl Anei lui Rebreanu, ce dus pe gânduri
rămânea?
Ești Ion sau Gheorghe….nu contează…..tu ești legat
de-acest pământ.
Privește Dumnezeu și tace, dar pentru mine ești un
Sfânt!
ROMÂNIA, ȚARA MEA!!!
De e vară sau e iarnă,
călăuză mi-e o stea,
Vorba din străbuni
rămasă: România-i ţara mea!
Ne-au dorit multe
popoare, slavi și huni, austrieci
Și puhoaie otomane....și
fanarioții greci...
Am rămas masa rotundă,
lanțul Munților Carpaţi
Și cu Delta răsfirată
în trei braţe, ca trei fraţi.
Bată vântul cât o
bate, crivăţul din răsărit,
Din apus ne vin
tornade și mulţi care au minţit.
Și de-o fi vreo
vijelie sau va fi parfum de crin
Eu voi merge înainte
fără capul să-l inclin.
EDEN
Buchet de flori pe vechi pian, îmi duce gândul înapoi,
Când ascultam Chopin și Bach... și pe Enescu, de la
noi.
Și dacă nu era pian, era vioara cea măiastră...
Un Ciprian venit în cântec cu doina noastră
românească.
Și dacă nu era vioară, era Luceafărul în zori,
Să lumineze zarea toată cu versuri pentru muritori.
Și dacă nu era nici versul, oglindă-i apa Jiului,
Ce aducea piatră cu piatră, Coloana Infinitului.
Și dacă Jiul n-ar fi fost, priveam pe deal în
depărtare
O Păstoriță desenată de Grigorescu, în culoare!
Și dacă n-ar fi fost nici deal, decât un gol de mare
seacă,
Un Dumnezeu ar fi grăit: -Aici un Eden să se nască.
Versuri, vol - POEME DE DOR.
PRIVESC
ÎN OGLINDĂ
Am părul alb, iar timpul mă apasă
Pe umerii ce încă mai sunt drepți,
Vă scriu povestea-mi amoroasă
În versuri precum foarte mulți poeți.
Văd mâna mea cândva cu venele umflate
De muncă și de mult efort,
Văd trupul zvelt și mușchiul ce se zbate
Pe care l-am format prin sport.
Privesc în oglindă fața-mi tristă
Și ochii mei frumoși, cândva albaștri,
Mai caută ceva și tot insistă
Dar ridurile nu înșeală ochii noștri.
Amurgul vieții încet apare
În fiecare zi ceva constați,
Că frumusețea omului dispare
Ca o centrală fără abonați.
Acum îți amintești c-ai fost o floare
Că ai rămas singur pe câmpie
Te-ai veștejit și asta doare,
Unde doar vântul cândva te mai adie!
ADRIAN PĂUNESCU
UN POET IMPORTANT ÎN CULTURA ROMÂNĂ
Lt (r) Jane BARBU
Dacă expresia cea mai înaltă a comunicării este iubirea,
atunci poezia este forma cea mai potrivită pentru trăirea iubirii. A iubi
înseamnă a face pe altul fericit și a face din
fericirea altuia, fericirea ta proprie.
Poezia înseamnă și sacrificiu, astfel că poetul se dăruiește, își
jertfește harul pe altarul culturii, fiind convins că prin poezia sa va
transforma omul și va umaniza societatea.
Bogăția de idei și exprimarea lor într-o formă
artistică, de o frumusețe divină ne convinge că poezia lui Adrian Păunescu este
înrădăcinată în cult, el este un om de cultură deoarece mărturisește iubirea,
cinstea, înțelepciunea, dragostea de nație, de țară și de oameni.
Fostul președinte al
Academiei române Eugen Simion spunea despre Adrian Păunescu, că este fără asemănare în Istoria Literaturii române, cât și cea universală;
cărțile lui Adrian Păunescu, au un tiraj de un milion de exemplare, volumele de
poezie însumează trei sute de mii de versuri. Este poetul cu cele mai
multe cărți vândute, este inițatorul și
conducătorul cenaclului,,Flacăra” care în perioada 1973-1985 a susținut 1615
spectacole în fața a șase milioane de
spectatori.
Înainte de 1989 ,,Flacăra” a fost cea mai vândută
revistă, în care se promovau valorile indiferent de domeniul din care proveneau.
Adrian Păunescu s-a
născut pe 20 iulie 1943 în localitatea Copăceni, județul Bălți (Basarabia) din
părinți învățători. Școala primară o face în localitatea Bârca județul Dolj, de
unde era ramura dinspre tată, mama sa trăgându-se dintr-o familie de olteni din
localitatea Ionești a județului Vâlcea.
Urmează primul an la Liceul ,,Frații Buzești” din
Craiova, iar anul al doilea la
Liceul ,,Nicolae Bălcescu” din aceeași localitate. A absolvit în anul
1960 Școala Medie nr. 10
din București, în următorii trei ani
facând corectură la ziare în Oradea și București. Între anii 1963-1968
este student al Facultății de Limbă și Literatura Română din București și
lucrează la revista ,,Amfiteatru” 1966-1968, apoi este pe rând redactor II,
redactor I și redactor șef adjunct la revista
,,România Literară”.
Poetul Adrian PĂUNESCU
Din 1970 este redactor
șef-adjuct la revista ,,Luceafărul” și ține conferințe internaționale la câteva
universități americane din Chicago,
Washington , New York , ca invitat al programului internațional al
scrisului. La 1 februarie 1973,
devine redactor șef al revistei ,,Flacăra” este totodată inițiatorul și
conducătorul cenaclului Flacăra, a debutat la 1 Mai 1960 în revista ,,Luceafărul” cu un sonet.
A fost căsătorit de două ori, prima oară cu poeta
Constanța Buzea, căsătorie din care au rezultat doi copii Ioana și Andrei;
prima soție și Ioana au decedat la scurt timp după moartea poetului.
Din a doua căsătorie cu Carmen, de profesie medic a
rezultat o fată Ana-Maria Păunescu, care astăzi conduce în memoria tatălui său
revista ,,Flacăra”.
A
deținut trei mandate de senator în Parlamentul Românei și a fost inițiatorul Legii
118 prin care elita culturală și sportivii au fost recompensați cu o
indemnizație de merit și aici intră muzicieni, actori, romancieri, graficieni
și sportivi.
Adrian Păunescu este ctitorul Catedralei ,,Învierea
Domnului” din Târgu Mureș. El a înțeles legătura dintre cult și cultură și că
biserica este locul lor comun, el a pus umărul la ridicarea acestei biserici
considerând că acest efort, ca o laudă adusă lui Dumnezeu. Poetul cinstește un
loc în care poezia se înalță ca o
rugăciune devenind un mijloc de
realizare a comuniunii dintre oameni.
Opera lui Păunescu este vastă: publicistică, poezie
patriotică, de meditație, de protest și de dragoste. În domeniul poeziei
patriotice se ,,învecinează” cu Eminescu, ca luptători pentru țară și poporul
lor.
,,Industria minciunii mă omoară
Cu glasul stins abia mai pot vorbi,
Din negru și din alb se naște gri,
Dar nu vreau să știu ce e afară
Și eu rămân aici cu tine, țară,
Și așa cum te-am
iubit, te voi iubi!,,
Sentimentul patriotic era
atât de puternic și adevărat, încât se poate spune că poetul a murit din iubire
de țară și nu doar din pricina suferinței trupești, dovadă fiind versurile
,,Cardiac Cordial” scrise pe patul de spital cu trei zile înainte de a ne
părăsi, cerând divinității „încă niște ani de viață” iar pentru țară o „minimă
dreptate”.
Vă văd pe toți mai buni și mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi Doamne
viață încă niște ani,
Și țării mele minima dreptate!
Ca poezie de meditație a
scris volumul ,,Rugă pentru părinți” din acest volum face parte și poemul
,,Regretabila povară”, unde ne vorbește atât de frumos despre relația dintre
părinți și copii.
Adrian Păunescu a fost și un poet protestar, stau
mărturie versurile poemului ,,Manifest pentru sănătatea pământului”
unde critică autoritațile anului 1980 pentru starea
proastă de sănătate a populației, cerând să se pună capăt de urgență acesteia:
Și chiar acum când eu vă scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu.
Un om măcar inevitabil moare.
Ne mor părinți de cancer și ne mor,
Copii și frați și cumnați și rude,
Nimic n-amână moartea lor.
Urechea cerului nu-i mai aude,
Oameni politici, bunii noștri frați,
Noi v-am cedat și ranguri și proporții,
Dar nu mai putem continua,
Stopați această competiție a morții!
Păunescu a luptat pentru
dreptate socială și prin intermediul Cenaclului Flacăra care era la acea vreme
cea mai puternică mișcare artistică din estul Europei. Misiunea Cenaclului
Flacăra era să îi facă pe oameni mai buni, să creadă în valorile naționale, să
fie inspirați de exemplul eroilor noștri și să lupte pentru adevăr și dreptate.
Acolo s-a recitat prima dată poezia ,,Doina” a lui Eminescu.
În anii grei de cenzură a
luptat cu consecvență pentru libertatea de exprimare. În plin scandal al
ofensivei Transcendalismului, căruia îi căzuse victimă și scriitorul Marin
Sorescu, Păunescu i-a cerut clemență lui Ceaușescu deoarece i se pregătea
îndepărtarea de la revista ,,Ramuri” precum și scoaterea din manualele școlare
(din unele cărți se rupseseră deja filele cu Marin Sorescu). Au mai fost
salvați atunci Gheorghe Zamfir, poetul Ioan Alexandru, Andrei Pleșu, Paul
Grigoriu și Tudor Gheorghe.
Adrian Păunescu a încetat
din viață pe 5 noiembrie 2010 la Spitalul Floreasca din capitală ca urmare a
unei boli cardiovasculare grave, la vârsta de
doar 67 de ani. A fost condus pe ultimul drum de o mare de oameni și
înmormântat la Cimitirul Bellu din București pe Aleea Scriitorilor, alături de
Mihai Eminescu, George Coșbuc, Nichita Stănescu, Marin Preda.
În poezia sa de adio, Adrian Păunescu a scris
următoarele :
„Eu plec dar vom rămâne împreună,
Vă voi veghea și vă voi ierta
Adio tuturor și noapte bună,
Și vă aștept pe toți în noaptea mea”!
Sunt mândru că am fost
contemporan cu acest om de cultură, apreciat și elogiat ori hulit și contestat
deopotrivă.
ESTE
LATIN PERFECTUL SIMPLU OLTENESC?
-STUDIU-
Dr Mihai ZAMFIR
Există la noi un fenomen
lingvistic pe care unii oameni au prostul obicei de a-l trata la modul
anecdotic, deși importanța lui este mare. Acest lucru ar trebui să ne dea de
gândit.Vorbim de folosirea extrem de frecventă în graiul oltenesc a perfectului
simplu. Problema este cu atât mai importantă, cu cât privit din punct de vedere
teritorial precizăm în mod ferm că ea nu este nicidecum una dialectală. Deși în
mod obișnuit vorbim despre perfectul simplu oltenesc, fenomenul nu se
întâlnește doar în județele Gorj, Vâlcea, Mehedinți, Dolj și Olt (adică
Oltenia), ci și în Teleorman, Caraș-Severin, Hunedoara și (atenție) Alba.
Din această cauză când
vorbim de perfectul simplu „oltenesc”avem
în vedere un fenomen care al cărui nucleu de manifestare este Oltenia, dar care
prezintă și extensii teritoriale. Mai mult sau mai puțin pronunțat spre vest
(Teleorman), spre est (Caraș-Severin) și nord (Hunedoara și Alba) în țara
noastră, cât și în sud pe teritoriile bulgare și sârbe (Valea Timocului).
Evident, aspectul teritorial aici nu poate fi decât aproximativ prezentat, de
vreme ce problema nu a fost studiată în profunzimea ei. Din acest motiv în
materialul de față vom insista în mod prioritar asupra Olteniei. În tentativa
de a face lumină în acest scop am pornit de la faptul că vorbind despre un
fenomen lingvistic ar fi normal să comentăm cel puțin în treacăt problema
vorbitorilor. Prin aceasta înțelegem că nu apartenența la limba română a
vorbitorilor o analizăm, ci aspectul ei teritorial în aria lingvistică a limbii
române. Conform unui punct de vedere deja stabilit și acceptat, statalitatea
sud-carpatică își are originea în Olt, Țara Oltului (azi Făgăraș), zonă de mare
concentrare valahică recunoscută de autoritățile austriece și ungare ca Ducat de Făgăraș,
feudă de drept a monahilor munteni.
………………………………………………………………………………………
Ne referim așadar la
populațiile strict românești, cu rădăcini adânci în istoria noastră, dinăuntrul
sau dinafara României. Desigur, înainte de a continua demersul nostru de
cercetare este bine să precizăm că privit în ansamblul său, fenomenul cuceririi
romane nu a însemnat latinizare. Prin urmare presupusul proces de latinizare ar
fi trebuit să se maifeste în primul rând în procesul cel mai fluid al limbii,
adică în domeniul lexical. În susținerea celor afirmate vom recurge la
hidronimul cel mai caracteristic acestei arii lingvistice-Oltul. Cu toate că
Oltenia s-a aflat sub ocupație romană, latinizarea termenilor proprii nu se
consată! Astfel, până-n ziua de azi auzim toponime (din care multe hidronime),
precum Olt, Olteț, Oltișor, Olteni, etc și nu Alut, Aluteț, Alutișor, Aluteni.
Acest fapt ridică o problemă de structură lingvistică bine cunoscută. Orice
limbă (nu văd de ce nu și româna) are două aspecte importante: lexicul și
gramatica. În procesul prin care o limbă se restructurează sub presiunea
alteia, există o secvențializare strictă în sensul că prima componentă alterată
este lexicul, gramatica partea cea mai stabilă fiind afectată abia la sfârșitul
procesului de prăbușire a limbii. Ori în cazul de față, mai ales tinând cont că
vorbim despre limba română, fenomen european unic prin unitatea sa este absurd
să vorbim despre un proces de destructurare lingvistică. Ceva mai mult, de ce
contrar legilor lingvistice, limba dacilor s-ar fi destructurat întâi lexical,
fără ca alterarea gramaticală să se producă? Greu de admis așa ceva.
În fine, dacă privim
această realitate (a perfectului simplu) ca pe o consecință a unei influențe
romane, ar trebui să răspundem unei întrebări incomode: Cum explicăm folosirea
intensivă a perfectului simplu în zone în care nu s-au aflat sub ocupație
romană, sau sunt cunoscute ca zone de
conflict cu romanii? O zonă de acest fel, Județul Alba din Munții Apuseni
constituie o situație care ne impune concluzia că perfectul simplu este un
fenomen al„substratului” dacic, ca să folosim un termen atât de iubit de
latiniști. Să nu uităm că Țara Moților este o zonă atât de dacică, încât orice
aluzie la o latinizare a sa este de domeniul celui mai negru absurd. Ar trebui
să nu uităm acest lucru, care ține de climatul general al Daciei, caracterizat
de o vie ostilitate față de romani, deoarece într-un asemenea climat,
comunicarea nu se putea realiza decât la un nivel scăzut. Ori, la un asemenea
nivel interacțiunile lingvistice sunt în mod logic excluse.
Prin urmare, chiar în
general vorbind, fenomenul lingvistic al perfectului simplu oltenesc nu-și poate
avea originea într-o eventuală latinizantă a ocupanților romani.
UMOR
CAZON
POEZII VESELE
Col (r) Ion MIHAI
MĂ
MIR!
Mă mir,
de tot ce e-mprejur,
Și iar
mă-ntreb și iar
mă mir,
Mă mir și
cum de m-am
născut,
Să fie ceva
trecător?
Nu mi-am
propus să fiu
un dur, Dar am
aflat din cimitir,
Sunt militar
bine-crescut.
Tu, omule ești
trecător!
Mă mir
de ce zilnic
constat,
Când în
oglindă mă privesc,
Mă mir
și jur că
nu sunt beat,
C-am
început să-mbătrânesc.
PS
Din cer îmi veni o
știre,
Nemurirea-i prin iubire,
Iubire de Dumnezeu,
Și n-a
fost mare veselia,
Și de
aproapele tău!
Când apăru
treptat chelia,
Succes la
dame nu mai
am,
Mă mir, de ce?
Dar habar n-am.
Și din
visare în visare,
Mereu îmi
vine o întrebare,
Băiete! Ce-i
cu tine oare?
Îmbătrânești sau
ți se pare?
M-am îndulcit
c-un diabet,
Nici inima
nu-mi bate bine,
Vă jur
că nu-s analfabet,
Da, nu
știu oare ce
mai vine?
Mă mir
și-ncerc să studiez,
Să știu mai
multe despre mine,
Mă rog
la Domnul, meditez,
Dar nu
găsesc răspuns, vezi bine.
Mai stau
de vorbă cu
amici,
Și-i mai
întreb dacă sunt
bine,
Mai pleacă
băi, și tu
de aici,
Și-ntreabă-ne ce
se cuvine!
O
să încerc în
cas’ să stau,
Că poate-mi
vine vreo idee,
Dar în
orice parte – o iau
Tot nu
găsesc a vieții
cheie.
IDEI
Unii spun
că sunt un
prost,
Că viața
este fără rost,
Dar căpățânos
cum sunt,
Eu vrea
aici pe Pământ.
Ce-o mai
fi după...adică,
Nu poate
nimeni să-mi zică,
Eu doar
Raiul mi-l doresc,
Însă nu
prea mă grăbesc.
De-o fi
Iadul îmi e
frică,
De ce
m-aș grăbi, adică?
Și mai
stau în așteptare,
Poate
vine vreo schimbare.
Nu-mi e
dor de Michiduță,
De Satana
și Aghiuță,
Că
sunt draci și
pe pământ,
De te
bagă în mormânt.
Vreau un
pic să-i mai
fentez,
Poate mă
eliberez,
Că sunt
optimist din fire,
Și trăiesc
după Psaltire.
Așa după
cum v-am spus,
Nu doresc
să plec mai
sus,
Nici în jos nu
vreau s-o iau,
Doar acas
la mine vreau.
Să nu
vă luați după
mine,
Că nu
știu cum e
mai bine,
Însă una
bună știu,
Vreau să
fiu cât mai
mult viu!
CĂPITANUL
DRĂGOI
De (după) Gheorghe
BRĂESCU
…...În fine domnilor, pun
mare preț pe rezultatul acestei inspecții administrative a domnului general de
intendență. Meritul? va fi al
dumneavoastră. Cariera mea se apropie de sfârșit; a dumneavoastră abia acum
începe. Vă voi răsplăti și eu după munca ce veți depune. Și de!...dumneavoastră
știți, că eu când scriu ceva unde trebuie, ori vă ridic unde n-ați visat, ori
îmbătrâniți căpitani!
După o săptămână de muncă
și de așteptare cu numeroase întrebări
fără răspunsuri, veni în fine și ziua inspecției. Cazarma plângea cu lacrimi de
unsori și uleiuri. Totul era vopsit proaspăt, pe jos s-a dat cu vaselină,
scările văruite, geamurile mânjite de cei însărcinați să le șteargă. Prin ușile
larg deschise se vedeau grupuri simetrice de paturi imaculate, candele aprinse,
oglinda îmbujorată a companiilor. Pe sala în care se deschideau ușile
magaziilor, așteptau îngrijorați și nesiguri căpitanii, sergenții-majori și
furierii purtând cu ei registre grele, pentru a fi în măsură să răspundă
oricărei întrebări.
Magaziile impregnate cu miros de gaz și naftalină,
păreau fără cusur la prima vedere. Numai magazia căpitanului Drăgoi rămăsese
ferecată. Livid și neîncrezător, Drăgoi sosește în ultimul moment, dar încă nu
deschide ușa și nu scoate o vorbă.
În treacăt fie spus, în
regiment căpitanul Drăgoi era cunoscut și recunoscut, ca fiind omul care se
împăcase de mult cu soarta și statutul de „căpitan de cursă lungă”. An de an, în vreme ce mai tinerii căpitani
erau trimiși la examenul de maior, sau chiar la Școala de Război, Drăgoi
continua să rămână tot la companie și tot cu gradul de căpitan, de parcă fusese
blestemat, nu alta. Paradoxal însă, atunci când venea vorba de ordinea
interioară, Drăgoi avea o tenacitate ieșită din comun, dar și rezultate pe măsură.
Și după atâta așteptare,
iată că în sfârșit se ivește și comisia. Generalul gânditor, cu capul plecat,
cu mâinile la spate merge mut, urmărit fidel de sabia care lăsa o dâră în
praful de pe alee, însoțit de colonel, care vorbește mult, făcând gesturi
largi. În urma lor pășește o suită numeroasă, în care ajutorul1
foarte complezant, se amuză cu câțiva căpitani de intendență plesnind de
sănătate, purtând la subțioară mape umflate. Asistența ajunge în cele din urmă
la magazii: a I-a, a II-a, a III-a…….
-
Am onoarea a mă prezenta, căpitanul
Drăgoi, comandantul companiei a IV-a.
-
Dumneata …….tot căpitan?
-
Tot, domnule general, răspunse spășit
ofițerul.
O cheie se învârtește,
ușa se deschide, perdelele lunecă pe vergelele de fier și un adevărat rai apare
în fața ochilor generalului. Linii impecabile de vipuști, de căptușeli, de
înălțătoare, piramide de gamele, sori de baionete și de cartușe! Efectul fu
atât de surprinzător, încât generalul se arătă vădit încântat.
Deodată însă, de pe culmea unui raft sări o dihanie,
care după o scurtă traiectorie prin aer îl lovi pe general direct în piept.
Stupefacție totală. Întreaga asistență amuțește, ofițerii se uită înmărmuriți
unii la alții. Părea că Universul s-a oprit în loc, în vreme ce colonelul
scrâșnind din măsele, făcea gesturi ostentative pe la spatele generalului,
promițând pedepse dintre cele mai aspre.
-Ce e cu ghionoaia asta
domnilor? întrebă recules generalul, pe
un ton amenințător.
-Trăiți domne gheneral….e
cucuveaua, eu am adus-o,… mănâncă șoarecii ……cu ea păzim „ifectele cumpaniei”2, îngăimă
pierdut bietul magaziner, aproape înghețat de spaimă.
-Ahaaa! Foarte bine mă băiatule, foarte bine! E
adevărat, cucuveaua stârpește șoarecii, zise generalul înseninat, întorcându-se
către ofițerii care dând afirmativ din cap se luminară pe dată la față.
Văzând căpitanul
întorsătura fericită a incidentului, făcu imediat un pas în față și se așeză
direct înaintea generalului, raportând cu voce tare:
-Trăiți domnule general,
eu de când comand compania am avut totdeauna în magazie o cucuvea. Mănâncă
șoarecii de nu rămâne unu și eu niciodată n-am avut efecte roase.
- Bravo! Domnule colonel, te rog să dai ordin la toate
companiile să aibă în cel mai scurt timp câte o cucuvea în magazie și uite-așa
o să ne asigurăm că n-o să mai avem picior de șoarece.
- Am înțeles domne
general!
- Domnilor, am văzut
cucuvea chiar și la Cotroceni, la Depozitul Central de Echipament. Iar dumneata
domnule căpitan, până plec eu din regiment să îmi prezinți un raport pe care-l
voi supune aprobării, pentru a te trimite
la examenul de maior. Ai așteptat destul. Ajunge! Acum cred că a venit
și vremea dumitale.
Toată asistența rămase cu fălcile încleștate de
uimire. Imediat ce plecă generalul din regiment cu raportul, căpitanul Drăgoi
trecu pe la cancelarie, de unde-și luă cu el „Teme tactice, vol I” de col. Arghirescu, pe care n-apucase încă să
le citească până atunci niciodată.
În următoarea săptămână, nimic altceva nu se mai
discuta în regiment, decât despre bufnița de la compania a IV-a.
Drăgoi trecuse săracu prin toată
filiera încercărilor grele ale gradelor inferioare, însă norocul îi surâse
tocmai acum când se aștepta mai puțin. Și iată-l într-o zi
rece și ploioasă de toamnă la Bălării,
pe șesul Severinului. Ajunsese în sfârșit la examen. După ce primi harta cu
situația tactică, Drăgoi plecă din fața comisiei de examen, însoțit de curierul
călare, complet debusolat, mult mai confuz de cum se prezentase. Aspirantul la gradul de maior era acum în
postura comandantului unui detașament mixt, cel mai încurcat om din lume.
În fața lui, hotărâți de moarte stăteau înlemniți la
rând comandanții cavaleriei, artileriei și infanteriei. Membrii comisiei în
frunte cu generalul așteptau să audă
dispozițiunile de luptă ale candidatului, privindu-și nerăbdători ceasurile.
Însă niciun semn, nicio mișcare, nicio speranță.
-Ha, hai, căpitane……Dacă
te-ai gândi și la război atâta de mult…….Inamicul atacă, nu te așteaptă pe
dumneata să-ți dai ordinele…..încercă generalul să-l impulsioneze pe Drăgoi.
Inert, căpitanul Drăgoi și-ar fi înaintat mai bine
demisia în acele clipe, decât să-și trimită trupele la atac.
-
Hai căpitane, hai odată că ne-apucă
noaptea…..
Și hotărât să
raporteze că nu știe, se pomeni dintr-o dată bâlbâind cu o voce care nu era a
lui:
-
Cavaleria înainte…… Artileria pe
deal……….Infanteria în vale……
Fu pentru moment o ușurare generală în rândul
membrilor comisiei. Răsunară comenzi exagerate și galopuri de cai cu chingile
pline de noroi, în vreme ce Drăgoi prinse și mai mult curaj:
-
Artileria, ocupați creasta……….ocupați
creasta…….
Apoi se trezi singur. Trupele se împrăștiau care
încotro, mișcate fără noimă. Privind abătut dezordinea din teren, generalul
trase deja o primă concluzie:
-
Domnilor, nu mai este niciun secret că
avem de-a face cu un caz special, sunt total dezamăgit!
În acest timp se scobora pe lângă artilerie un pâlc de
oi fumurii, care veneau rostogolindu-se la vale, ondulând ca valurile. Drăgoi
tresări deodată când ciobanul, clătinând din cap, pentru a-și potrivi căciula,
îi spuse rezemându-se în bâtă:
- Domne căpitan, mută „antileria” în vale,
ascultă-mă pe mine…….am îmbătrânit pe coclaurile ăștea; din câți au trimes-o
acolo unde o trimesăși dumneata, nima3
nu s-a mai făcut maiur…….. eu am
fost și la Crăinicean și la Anverescu4….
-
Un călăreț!, strigă Drăgoi fluierând disperat, luminat de această
inspirație fericită, pe care o socotea providențială și înfrigurat trimise
ordin artileriei să se dispună în noua poziție de tragere, iar infanteriei să
ocupe creasta .
Uimit
de repeziciunea și precizia cu care fu reconfigurat dispozitivul de luptă,
generalul se lumină pe dată la față și concluzionă:
-Vedeți
domnilor, se întâmplă și la război să mai facem greșeli, dar important este să
știm să le reparăm rapid, pentru ca inamicul nici să nu prindă de veste.
Apoi peste
aproximativ o jumătate de oră generalul avea să consemneze cu satisfacție în „Tabelul candidaților” la poziția
căpitanului Drăgoi: „ADMIS”, adresându-i
tradiționala urare :
-Felicitări și la mai
mare domnule căpitan!
Întors în regiment,
Drăgoi fu imediat asaltat de căpitanii interesați să afle și ei care să fie
secretul succesului. Tuturor curioșilor Drăgoi le răspundea în mod invariabil:
- Domnilor, să știți de
la mine, marele secret este „antileria”!
Note:
1.
Locțiitorul
comandantului;
2. Efectele
companiei;
3. Nimeni;
4.
Crăiniceanu, Averescu.
DIN PRESA DE ALTĂDATĂ
1. La
cârciumă
Doi căpitani, unul de
artilerie și celălalt de cavalerie, prieteni la cataramă, plecați din unitate
împreună, se opriră în drumul lor către
casă, la prima cârciumă. După un timp ieșiră din local bine chercheliți și
găsiră cu cale să mai intre și în următorul local, unde erau de altfel clienți
binecunoscuți.
De cum îi văzu chelnerița
îi și luă pe rând la întrebări:
-
Domnul
căpitan ce comandă?
-
O
baterie, spuse hotărât căpitanul de artilerie!
-
Și
domnul căpitan?
-
Un
escadron1, răspunse distrat
cavaleristul!
Notă:
1. Subunitate
similară cu bateria, compania.
2. La
trageri
La raportul companiei,
plotonerul1 „Marmidă”,
scund, rotofei și autoritar de fel,
face câteva precizări importante pentru ziua următoare:
-Atenție
aici! Mâine dimineață plecăm în poligon la trageri.Va trebui să aveți asupra
voastră tot echipamentul ordonat și puștile bine lustruite pe țavă. Nu uita să
iei la tine și bidonul cu apă. Ai
înțeles?
-Daaaaaaaaaa!
-Deplasarea
la poligon se va face cu camionul și remorca. Ofițerii în camion, trupa în
remorcă.Camionul va pleca din cazarmă, dimineață la ora 7.00. Aveți întrebări?
-Da
– zise
cu voce scăzută un soldat. Remorca la ce
oră pleacă?
…………………………………………………………………………………………………
În dimineața zilei
următoare la ora 6.00, toate privirile companiei erau ațintite asupra remorcii
agățată la autocamion.
-Atenție
la mine, zise răspicat și autoritar plotonerul! Am nevoie de 10 soldați care se oferă a
pleca imediat pe jos la pregătirea poligonului pentru trageri. Și în decurs
de un minut ieșiră cu greu din formație 10 voluntari.
-Voi,
vă veți urca la ora 7.00 în remorcă, iar restul companiei pleacă imediat pe jos
la poligon! Ai înțeles?
-Daaaaaaaaaaa!,
răspuseră
de această dată voioși, numai cei 10 soldați care rămăsesără lipiți de remorcă.
Notă:
1.
– plutonier (arh).
IN
MEMORIAM
LOCOTENENTUL
av (r) DINULUI GHEORGHE
Camardul
nostru Lt av (r) Dinului Gheorghe
s-a născut pe data de 3 martie
1949 în localitatea Galiciuica din județul Dolj. A urmat școala primară
și pe cea gimnazială în comuna sa natală din Câmpia Băileștilor, unde s-a
afirmat ca elev disciplinat și inteligent, cu rezultate foarte bune la
învățătură și cu evidente posibilități de dezvoltare și afirmare. La terminarea gimnaziului s-a înscrie la
examenul de admitere în Școala Profesională „Electroputere”,
unde a fost admis între primii candidați, iar după 3 ani de studiu și
practică avea să devină un priceput meseriaș. Se încadrează în activitate și în
paralel urmează la seral cursurile liceale, pe care le absolvă în Craiova cu
note foarte bune!
Atras de armată și în mod
special de aviație, George hotărăște să susțină examenul de admitere la Școala Militară de Maiștri de Aviație „Traian Vuia” din Mediaș. A reușit
printre primii candidați și după 3 ani de școală a terminat pe locul doi în
promoția sa, fiind repartizat la Baza de Reparații Avioane din Craiova.
A fost membru activ al
filialelor: „ARPIA”, „CULTUL EROILOR”
și „ANCMRR” din
Județul Dolj. A contribuit cu pasiune la
toate activitățile desfășurate în această perioadă, din care reamintim:
realizarea replicilor istorice ale avioanelor lui Vuia și Coandă -1910. Cu
aceste realizări remarcabile a participat la numeroase mitinguri aviatice și
expoziții în țară și în străinătate, făcând împreună cu întreaga echipă, o
frumoasă și binemeritată propagandă aripilor românești. A avut între timp în
persoana preotului paroh Grecu Cristian, duhovnicul cu care împărtășa valorile
ordodoxismului! Așa se face că pe George îl găseai în fiecare duminică și sărbătoare
religioasă, la slujă în Parohia „ Eroii Neamului”. În urmă cu câțiva ani a făcut parte dintr-un
grup de enoriași cu care a plecat în pelerinaj la Ierusalim. La întoarcerea
acasă a povestit cu smerenie prietenilor săi apropiați, despre experiența înălțătoare pe care a trăit-o în Țara Sfântă.
Dinului Gheorghe a fost
așadar, un om evlavios cu credință în Dumnezeu, pe care s-a străduit să o
insufle copiilor și nepoților săi.
A fost avansat sublocotenent și
ulterior locotenent în rezervă, pentru contribuția excepțională pe care a
avut-o în cadrul celor trei structuri asociative în care a activat cu multă
dăruire și pasiune după pensionare.
A
participat la „bătălia” pentru realizarea Complexului Muzeal „OLTENIA AERONAUTICĂ”. Această activitate i-a atras
ca un magnet pe generalul de flotilă aeriană (r) Crăciunescu Ion, comandorul
(r) Dumitrescu Ilie și locotenentul (r) Dinului Gheorghe constituiți într-o veritabilă echipă, care a
lucrat cu pasiune zi și noapte pentru realizarea acestui important obiectiv
militar din zona Aeroportului Craiova, cu rezonanță istorică din urbea noastră
în domeniul aviației. Monumentul avea să
fie în cele din urmă inaugurat pe 8 august 2021 cu ocazia Zilei Aviației.
Și-a însoțit de fiecare
dată colegii în drumul lor parcurs „pe urmele eroilor” atât în țară, cât și în
străinătate, pentru a depune coroane de flori și a aprinde lumânări la
căpătâiul înaintașilor noștri care au făcut sacrificiul suprem pentru Țară!
A scris numeroase
articole interesante cu tematică patriotică
în revista „Oltenia Eroică”, întru cinstirea Eroilor Neamului Românesc.
După ce în urmă cu 9 ani
soția sa trecuse la cele veșnice, lăsând un gol imens în sufletul său, la
începutul acestui an o boală nemiloasă i-a afectat grav starea de sănătate, provocându-i
multă suferință lui și tuturor celor apropiați.
În ultimii ani i-a fost
aproape doamna profesor Adela Pârvulescu,
cea care a reușit să-l facă a se bucura din nou de viață.
Locotenentul
av (r) Gheorghe DINULUI a decedat pe data de 18 iunie a.c. la
vârsta de doar 73 de ani în Spitalul Județean de Urgență din Craiova, apoi a
fost depus la Biserica „Eroii Neamului”. Pe 20 iunie a.c. a fost condus pe
ultimul drum de frații săi, cele două fiice împreună cu nepoții și foști săi
camarazi, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul „Aeroport”!
Odihnă veșnică drag camarad!
Biroul
Permanent al ANCMRR Filiala Județului Dolj „Mihai
Viteazul”